Cum arată grădina Carpaţilor…?

– Aş vrea să mergem să-mi arăţi ceva din grădina Carpaţilor, îmi spune un prieten din străinătate, picat în România tocmai acum, în plin scandal al brandului de ţară. Voi aveţi Carpaţi aici, în judeţul Hunedoara?
– Oho, avem, şi încă ce Carpaţi, îi spun mândru, cu gândul la Retezat. Totuşi, echipamentul şi experienţa sa nu recomandau chiar un traseu montan, pe creste şi vârfuri. Aşa că am decis să-l duc într-un loc la care ţin extrem de mult, pe Valea Râuşorului. Am mai povestit de locul ăsta, e pe marginea şoselei asfaltate (deci drumul până acolo e comod…), treci râul pe un podeţ de lemn, chiar pe malul celălalt este o poieniţă, între brazi, se vede creasta Lolaia şi chiar puţin din vârful Retezat. A fost amenajată şi o masă de lemn, cu acoperiş împotriva ploii, străjuită de două băncuţe. Ce mai, loc ideal pentru a-i arăta unui străin frumuseţile României şi grădina Carpaţilor.
Ajungem.
Prima surpriză – podul nu mai este. E adevărat că podul solid de lemn, exsitent acum câţiva ani şi distrus de o viitură nu a fost refăcut ca la început, dar tot erau două bârne şi o balustradă. Acum nu mai există nici alea.
– Trecem prin apă, nu-i mare, am decis cu sportivitate…
Am trecut prin apă.
Pe malul celălalt, filigoria este încă în stare bună. În poieniţa minusculă din faţa ei, pe suprafaţa unui dreptunghi cu laturile de 10 pe 20 de metri, am numărat nu mai puţin de 10 vetre de foc, una dintre ele imensă, parcă ar fi fost prăjit un bou – nu exagerez, se poate verifica. Ulterior, am descoperit-o şi pe cea de-a 11-a, mai ascunsă după tufişuri. (Pentru cei ce pot întreba, absolut firesc, unde se poate prepara totuşi grătarul, răspunsul e simplu – pe malul râului, în locurile cu pietriş sau pe câte un bolovan mai mare, astfel încât să nu fie distrusă vegetaţia).
– Uite, e mai multă cenuşă pe aici decât iarbă, mi-a spus prietenul. La noi nu-i permis, decât să lăsaţi să se întâmple aşa ceva, mai bine interziceţi…
Apoi am văzut şi resturile alimentare aruncate fie prin vetre, sub formă de capace de cutii de conserve sau PET-uri pe jumătate arse, şerveţele şi altele de acest gen. PET-urile rămase întregi erau într-o grămăjoară alăturată, asezonate bineînţeles cu nişte doze de bere, hârtii mototolite şi caserole de mici. Unii fuseseră discreţi – ascunseseră totul între crengile brăduleţilor. Un sac de plastic, bine legat la gură, plin cu deşeuri, aştepta să fie luat şi dus.
– Vine vreo maşină de salubritate pe aici? De ce rămâne atât de mult gunoi în urma turiştilor?
Brăduleţii nu se simt nici ei prea bine, căci topoarele „petrecăreţilor” le vin de hac. Crengi tăiate, încă verzi, sau bucăţi gata pregătite pentru foc, vreo opt. Se vedeau clar urmele tăişului de topor.
– Cine le dă voie să taie copacii? Nu-i păcat? a întrebat străinul. Aşa arată grădina Carpaţilor?
Acest dialog nu a existat. Restul e absolut real, datează din data de 31 iulie şi se poate verifica.