BÂRFE, ZVONURI, ADEVĂRURI

Zvonurile spun că o­mul urlă de dimineața până seara, iar motivul real din spatele acestei agresivități este panica: pur și simplu nu are ha­bar ce decizii să ia și cum să gestioneze pro­ble­me­le complexe. Pen­tru că nu stă­pâ­nește domeniul și se teme să nu pară in­competent, a ales cea mai proastă tac­tică de a­părare: a­tacul, susțin zvo­nerii. În loc să coor­do­neze efi­ci­ent, își mas­chează la­cu­nele profe­sio­nale prin crize de nervi, trans­for­mându-și subalternii în țapi is­pă­șitori pentru pro­priul ma­nagement defec­tu­os. Oa­menii au ajuns la ca­pătul răbdării, moralul colectivului este la pă­mânt, iar mulți dintre angajații capabili își cau­tă deja de muncă în altă parte, sătui să mai su­porte zilnic jigniri și re­proșuri nefondate. Când singurul tău ins­tru­ment de mana­ge­ment este țipătul, pierzi respectul echipei, iar colapsul ins­tituției este doar o ches­tiune de timp.

Se aude prin târg că un afacerist de la noi stă bine mersi, picioare pes­te picioare, cu con­tu­rile pline și fără nicio grijă, după ce a or­ches­trat o manevră de zile mari. Gurile rele spun că tipul, ca să-și salveze pielea dintr-un contract cu cân­tec, i-a băgat cu bună știință pe niște funcționari publici di­rect în gura lupului. Bietul per­sonal a sem­nat ca pri­marul, iar a­cum oa­menii se jură cu mâna pe inimă că sunt complet nevinovați. Dar cine să-i mai creadă în vacarmul ăsta? Toată lumea arată cu degetul spre ei. Evi­dent, func­țio­na­rii nu au banii și avocații de mi­li­oane ai afaceristului, așa că au rămas să se lupte sin­guri, ca niște don­quijoți, cu morile de vânt ale sis­temului ca să-și de­monstreze dreptatea. În timp ce ei își riscă li­ber­tatea și cariera, mag­na­tul își vede liniștit de combinat următoarele milioane!