Abandonat de părinţi, „adoptat” de carabinierii italieni

Maximilian Gânju

Un tânăr din Valea Jiului a ajuns „copil de trupă” pe lângă carabinierii din Roma, după ce, cu un curaj pe care-l poate avea doar un ignorant, s-a dus la sediul lor şi le-a cerut gunoiul, pentru a-l duce în locul lor la container. Unui poliţist i s-a făcut milă de el şi de atunci, a început să se bucure de „protecţie” pentru ceea ce avea să facă timp de un an de zile în Italia.

La cerşit, pe străzile Romei
Raul, un tânăr din Valea Jiului, povesteşte cum a reuşit să fie de neatins în Italia, deşi cerşea pe străzile Romei. Nu la fel ca şi ceilalţi români şi nu atât de agresiv ca o parte a ţiganilor noştri, de care italienii se simţeau agasaţi. Chiar şi în perioada în care avea loc crima oribilă a lui Mailat, tânărului îi mergea bine şi avea curaj să stea în centrul metropolei „la cerut”, cum spune el cerşitului. Băiatul ştie că nu are nici un motiv de a se mândri, dar aşa putea supravieţui, iar povestea lui de viaţă, la o a doua privire, ar putea să-i ofere circumstanţe atenuante în a-l judeca aspru.

Au fugit de el
Raul are acum 26 de ani şi la 17ani, cutreiera străzile unui oraş din vestul ţării, fără să ştie încotro să o apuce. Era într-o după amiază de vară, când s-a întors de la şcoală şi a găsit uşile apartamentului din Arad, unde locuia cu părinţii, închise. A stat la uşă până în noapte târziu, când un bărbat a venit şi i-a spus că părinţii lui au vândut locuinţa şi s-au mutat, iar pe el l-au abandonat. „Pur şi simplu, au plecat fără mine! S-au gândit că dacă am 17 ani, mă descurc singur. Aveam un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi şi aşa am stat un an de zile, şi vară şi iarnă. Am dormit pe unde am apucat şi ca să nu mor de foame pe străzi, un bătrân care cerşea mi-a spus că dacă vreau să mănânc, să merg pe la magazine şi să le duc gunoiul. Să nu mă pun lângă el la cerşit, pentru că-i iau «faţa». Mi-am făcut curaj şi am mers la primul magazin unde am avut noroc. Mi-au dat o pâine şi o rudă de parizer şi două ţigări. Eu nu fumam atunci, le-am dat la bătrânul de m-a învăţat”, povesteşte tânărul.

Un poliţist de frontieră l-a luat pe lângă casă
Timp de patru ani, a stat pe străzi şi a trăit din ceea ce aduna din diferitele munci pe la magazine sau depozitele de mărfuri. Când nu avea de muncă, se ducea la containere unde găsea de mâncare. Deja, după al doilea an de când era fără adăpost, a descoperit o casă de copii de unde mai primea haine şi hrană ori era lăsat să se spele. De dormit, tot prin gări sau parcuri ori conducte de termoficare dormea. Patronul unui magazin la care îşi făcuse „abonament” pentru dus gunoiul avea să-i schimbe viaţa. „M-a luat într-o zi la el să muncesc prin gospodărie şi apoi, după o săptămână, a venit iar după mine şi acolo am rămas aproape un an de zile. Era un poliţist de frontieră şi avea nevoie să-i păzească cineva casa de lângă Arad, pentru că el mai avea un apartament în care stătea cu nevasta chiar în oraş. Munceam şi dormeam acolo, eram bine şi mă plătea în fiecare săptămână. Aşa am adunat bani să ajung în Italia”, mai povesteşte Raul.

A plecat la muncă şi a ajuns să cerşească
La sfârşitul lui 2009, avea să ajungă în Roma şi scenariul din Arad se repeta. De muncit nu şi-a găsit, nu ştia limba  şi nici nu avea cu cine să se sfătuiască. Aşa că a luat-o de la capăt şi prin semne, cerea angajaţilor magazinelor să le ducă gunoiul. „Acolo, nimeni nu te refuza, dar nici nu te plătea. Nu pentru că erau zgârciţi, dar dacă tu nu le spuneai, ei se făceau că plouă. Într-o zi am ajuns la o clădire foarte mare şi a văzut multe maşini cu girofar, dar dacă nu ştiam limba, n-am priceput ce înseamnă. Am citit în română carabinierii şi cu asta am rămas. Le-am cerut gunoiul, tot prin semne, şi s-a uitat un moş cam strâmb la mine. Un bărbat cu mustaţă m-a luat de după umăr şi m-a întrebat ce vreau tot prin semne. Eu i-am luat din birou coşul de gunoi şi l-a dus la container în timp ce el mergea în spatele meu. Mi-a dat 5 euro, cât a găsit el mărunt şi o cutie în care erau sandvişuri. A doua zi, am mers iar şi tot aşa…”, spune tânărul. Avea să descopere abia după cinci luni că intrase singur în gura lupului. „După aproape jumătate de an, ştiam câteva cuvinte în italiană şi când nu duceam gunoi, stăteam la cerut pe străzi. Într-o zi, am văzut agitaţie mare, ţiganii şi românii care cerşeau fugeau care pe unde apucau. Eu am rămas pe loc cu cartonul cu care ceream milă, pentru că nu întindeam mâna şi nici nu mă văitam. A venit la mine o doamnă împreună cu trei carabinieri. Unul dintre ei era prietenul meu de-i dusesem gunoiul. Tipa mi-a zis în română să-i spun cum mă cheamă şi după ce au sporovăit între ei, mi-a spus să mă ridic şi să plec, iar după ce pleacă ei, să mă întorc liniştit. Atunci, am înţeles eu că italianul i-a spus să mă ierte şi aşa am avut linişte cât am stat în Italia”.

Se întoarce „la cerut”
Întors în ţară, Raul avea să primească o veste bună de la casa de copii din Arad. Cei de acolo aflaseră că părinţii lui s-au mutat la Petroşani, unde şi-au cumpărat o casă. Băiatul a plecat imediat în căutarea lor şi i-a găsit, însă avea să fie abandonat pentru a doua oară. Cu buzunarele pline de euro strânşi în Italia, tânărul le asigură bunăstarea pentru o perioadă, însă, când banii se termină încep reproşurile. Avea să fie trimis să doarmă într-un şopru din curte, fără apă şi căldură, iar zilnic, i se reproşa că nu contribuie cu nimic în casă. S-a săturat şi, chiar dacă-şi iubeşte părinţii, nu mai vrea să aibă de-a face cu ei. Acum, munceşte cu ziua prin oraş, pentru a-şi strânge, bani de bilet, iar până la sfârşitul anului se vede tot în Italia, la muncă sau chiar „la cerut”.