A fost odată, Carol Drozd…

Nicolae Stanciu

Reiau cu bună ştiinţă titlul unei evocări, din urmă cu peste 10 ani, a personalităţii celui ce a fost bunul nostru coleg, iar pentru foarte mulţi, şi prieten, Carol Drozd, fost ziarist şi şahist de performanţă.

Folosesc acelaşi titlu, poate chiar şi idei sau fraze din textul vechi, pentru că apariţia şi dispariţia lui Carol în presa deveană a vremii ţin mai mult de poveste, de legendă… Carol Drozd-Sturzu, pe numele… nerusificat în Moldova de „dincolo“, refugiat, copil fiind, împreună cu familia la Oradea, a ajuns pe meleaguri hunedorene, pentru a fi împreună cu iubirea sa din studenţie, Elena, prematur rămasă fără Carol…
Carol Drozd nu a venit la ziarul judeţean… nechemat, că pe-atunci, nici nu ajungeau ziarişti toţi nechemaţii… Numai oameni cu chemare, cu har, cultură şi dispuşi la multe renunţări. El a venit în Secţia Cultură a ziarului dintr-o foarte laborioasă instituţie judeţeană de cultură şi artă, unde a lucrat cu prof. doctor docent Octavian Floca, primul hunedorean deţinător al unui asemenea titlu ştiinţific, cu prof. Clemente Constandin, împătimit căutător şi descoperitor de tradiţii folclorice autentice. Iar la ziar, împreună cu scriitorul Radu Ciobanu şi cu şeful secţiei, apoi redactor-şef al ziarului, Tiberiu Istrate, au încercat să transforme în realitate un vis: o revistă culturală locală. Nu au reuşit decât să editeze un supliment al gazetei, „Ritmuri hunedorene“, ulterior, numai „Ritmuri“, dar şi asta a însemnat foarte mult pentru creatorii locali, reuniţi în cenaclul cu acelaşi nume, unde s-au lansat ori au publicat poezie sau proză, eseu, cronică literară şi de artă, numeroşi tineri sau consacraţi artişti, oameni de cultură, precum Neculai Chirica, D.D. Ionaşcu, Iv Martinovici, Valeriu Bârgău, Dumitru Hurubă, Traian Filimon, Mircea Bâtcă, Ioan Şeu, istorici – dr. Mircea Valea, Ioan Frăţilă, Vasile Ionaş şi… să mă ierte toţi cei pe care i-am uitat la momentul aşternerii acestor rânduri de tristeţe şi dor… Omul de spirit extraordinar, care trăia cu ardoare umorul, deşi chiar era foarte sobru, cu ţinută şi atitudine perfecte, îmbrăcat, întotdeauna, la patru ace, pentru destui poate chiar exagerat de sobru, cu batista sa permanent albă în buzunarul de la piept, cu manşetele de la cămaşă etalând butoni strălucitori, râdea pe înfundate, cu gura în pumn… Lucra, scria, coordona pagina săptămânală de creaţie alternativ cu cea de cultură „de mase“, iar lunar, cea de învăţământ, făcea în paralel secretariat de redacţie, iar când se cerea, şi se cerea deseori, participa la raidurile-fulger, în agricultură, în zootehnie, la programul de grajd, care însemna ca la ora 5 dimineaţa să fie în grajdul ceapeului respectiv… Aşa a şi murit, după o asemenea zi, de 20 de ore de muncă…
A fost un coleg şi prieten alături de care m-am simţit mai bogat, care şi azi, după 30 de ani, îmi lipseşte, şi-mi va lipsi până ne vom reîntâlni… Aşezaţi, prieteni, câţi mai suntem, o floare pe mormântul lui Carol Drozd! Mâine ar fi împlinit 75 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!