135 de ani de la cucerirea Independenţei de stat a României (1877-2012)

9 mai 2012 | 2 Comentarii | Publicat in: Exclusiv

Războiul de Independenţă al României este sintagma folosită în scrisul istoric românesc pentru participarea la Războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878. În urma acestuia, România a obţinut independenţa faţă de Turcia. Pe 4/16 aprilie 1877, România şi Rusia au semnat un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul ţării noastre în drumul lor spre Balcani, cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a României. A fost declarată mobilizarea armatei. Aproximativ 120.000 de soldaţi au fost masaţi de-a lungul Dunării pentru apărarea ţării în faţa unui eventual atac otoman. Rusia a declarat război Turciei la 12/24 aprilie  1877, iar trupele ruse au intrat în România prin Ungheni, peste  nou construitul pod peste Prut.

La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafaţă de 121.000 kmp, având aproximativ cinci milioane de locuitori. Dezvoltarea economico-socială,  aspiraţiile naţionale ale ţării noastre erau grav afectate de vasalitatea faţă de Imperiului Otoman. Iminenţa declanşării unui nou război între ruşi şi otomani a determinat guvernul român să negocieze în septembrie 1876 cu reprezentanţii Imperiului Rus la Livadia, condiţiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul nostru naţional în drumul lor spre Dunăre. Conform convenţiei mai sus menţionate, trupele ţariste aveau drept de tranzit, în condiţiile în care Imperiul Rus garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. Guvernul român a hotărât pe 6/18 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armata permanentă, cât şi cea de rezervă. Pe 25 aprilie/6 mai, acţiunea a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldaţi, 12.300 de cai şi 190 de tunuri. Au mai fost  chemaţi în vederea instruirii aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 şi circa 33.000 de membri ai miliţiilor.
Imperiul Otoman a reacţionat la acţiunile politico-militare româneşti şi a luat o serie de măsuri de descurajare a acestora, cum ar fi suspendarea diplomaţilor români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave româneşti încărcate cu cereale, bombardarea oraşelor Brăila şi Reni, atacarea pichetelor de frontieră. Trupele române au primit ordin să riposteze ferm faţă de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În şedinţa Adunării Deputaţilor din 29 aprilie/10 mai, apoi, a doua zi, în cea a Senatului, se declarau rupte legăturile diplomatice cu Turcia şi se consfinţea starea de război dintre cele două state. Pe 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, a proclamat independenţa României: „În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare”. A doua zi, 10/22 mai, actul a primit putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul apărării.
Mai înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat coopereze activ cu posibilul aliat în acţiunile de război, deoarece România putea să participe şi la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului. Situaţia militară foarte grea în care au ajuns la un moment dat trupele ţariste a determinat solicitarea cooperării armatei române pe frontul din Balcani. Marele cartier general român a hotărât pe 11/23 iunie să răspundă cererilor ruşilor şi să faciliteze concentrarea de trupe ţariste la Plevna, prin trimiterea unei brigăzi de infanterie şi a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16/28 iunie primele unităţi române au traversat Dunărea şi controlul oraşului Nicopol a fost preluat în întregime de români. Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forţele Plevna. Atacurile ruşilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat principelui Carol, cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”. Principele Carol a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse şi române de la Plevna. Condiţiile de cooperare urmau să fie discutate ulterior. În seara zilei de 19/31 iulie, noi unităţi române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului şi-a intensificat bombardamentele. În plus, armata română a fost reorganizată pe 23 iulie/4 august în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de operaţiuni, 43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri, de sub comanda generalului Alexandru Cernat. Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observaţie cu 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri, iar miliţiile din Oltenia au fost mobilizate. În urma tratativelor, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unităţii de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol. Până pe 25 august/6 septembrie, trei divizii române s-au alăturat acesteia, iar Consiliul de Război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august/11 septembrie 1877. Fortificaţiile de acolo aveau o poziţie strategică extrem de importantă. Aici se încrucişau mai multe căi de comunicaţie importante. Asalturile Armatei de vest s-au desfăşurat în condiţii extrem de grele. La sfârşitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei, singurul câştig a fost ocuparea redutei Griviţa 1 de către trupele române. Consiliul de Război de pe 1/13 septembrie a tras învăţămintele necesare din eşecul celui de-al treilea atac al Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele Carol, Ţarul Alexandru, marele duce Nicolae, ministrul rus de război şi câţiva generali ruşi. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, urmând să se întărească încercuirea fortificaţiilor otomane şi împiedicarea aprovizionării celor asediaţi. Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două zile de lupte, fortificaţiile de la Rahova au fost cucerite, aceasta fiind o victorie obţinută doar cu participarea militarilor români. Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situaţia trupelor otomane a devenit foarte critică. Osman Paşa a refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în condiţiile crizei de muniţie, alimente şi furaje, comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei şi retragerea spre Sofia. În noaptea de 27 noiembrie/9 decembrie spre 28 noiembrie /10 decembrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna la adăpostul întunericului şi ceţei. Ostaşii români au fost cei care au remarcat primii că turcii au părăsit reduta Griviţa 2. După acest moment, a urmat o succesiune de evenimente, care au determinat capitularea necondiţionată a lui Osman Paşa în faţa colonelului Mihail Cristodulo Cerchez. Forţele armate otomane capitularde cuprindeau 10 generali, peste 130 de ofiţeri superiori, 2.000 de ofiţeri inferiori şi aproximativ 40.000 de soldaţi. Armata română s-a acoperit, de asemenea, de glorie, la Vidin şi Smârdan, astfel că la 8/20 octombrie 1878, trupele româneşti au intrat glorioase în Capitală.
Tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia a fost semnat la San Stefano la 3/15 martie 1878. Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-şi respecte promisiunile făcute în tratatul semnat pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart şi de Mihail Kogălniceanu. La Conferinţa de Pace de la Berlin din anul 1878, s-a decis ca Rusia să recunoască independenţa României, să-i cedeze Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor. În schimb, Rusia ocupa pe post de „compensaţie” judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi Bolgrad, care reintraseră în componenţa Moldovei după Războiul Crimeii, prin prevederile Tratatului de la Paris din anul 1856. Principele Carol a fost profund nemulţumit de impunerea acestor cedări, care contravenea în mod flagrant cu tratatul ruso-român de pe 4 aprilie 1877. Otto von Bismarck, cancelarul Germaniei, a reuşit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunităţi României din punct de vedere economic, datorită accesului la Marea Neagră şi a navigaţiei pe Dunăre.
Cucerirea Independenţei de stat a României este un moment semnificativ în procesul de modernizare a statului român, netezind drumul spre desăvârşirea unităţii naţionale a românilor în anul 1918.
 Gheorghe Firczak,  deputat

Loading...

Comentarii (2)

Trackback URL | Comments RSS Feed

  1. DIN JUDET spune:

    FOARTE INTERESANT!DACA MAI AVETI ARTICOLE ,CONTINUATi!SPERAM IN UNIREA ROMANIEI IN VIITORUL APROPIAT CU BASARABIA,BUCOVINA SI CADRILATERUL(CELE 2 JUDETE DIN SUDUL DOBROGEI-DE LA BULGARI!)

  2. Ana spune:

    Ma mir ca exista oameni care mai si gandesc

Scrie un comentariu

stiri si ziare
Citește articolul precedent:
Ce fac copiii dacă se desfiinţează clasa pregătitoare?

Declaraţiile noului ministru al Educaţiei, referitoare la intenţia de a desfiinţa clasa pregătitoare, au bulversat mii de părinţi. Dacă Legea...

Gura lumii 9.05.2012

Vorbesc gurile rele că doi şefi de organizaţii judeţene au făcut un pariu în legătură cu candidatura unui membru de...

Sentinţă definitivă în procesul judecătorului Popescu

Fostul vicepreşedinte al Judecătoriei Petroşani, trimis în judecată în 2010 pentru mai multe fapte de corupţie, şi-a primit ieri sentinţa...

Închide