100 de ani de la unirea Basarabiei cu România – 27 martie 1918-27 martie 2018

Gheorghe Firczak

Secolul al XIX-lea, evident geopolitic, nu cronologic, începe la 14 iulie 1789, la căderea Bastiliei şi se termină la 11 noiembrie 1918, odată cu finalul Primului Război Mondial. Revoluţia Franceză (1789-1792) a asigurat cadrul ideatic al unei noi Europe. Anul 1918 a consfinţit profunde schimbări, mai ales în viaţa Europei, pe care locuitorii bătrânului continent nu le-au prevăzut, nu au conceput că vor avea loc, că nimic nu va mai fi ca înainte. Este deci, un secol lung, care prefigurează apariţia unei noi lumi, cu totul alta decât cea de până atunci.

În anul 1812, teritoriul românesc, situat între Prut şi Nistru, a fost răpit de Imperiul ţarist prin Tratatul de la Bucureşti. Din acel moment începe speculaţia potrivit căreia moldovenii nu sunt români, ci un popor cu altă identitate decât cea românească. După Primul Război Mondial, la destrămarea imperiului, s-a creat condiţia revenirii acestui teritoriu la patria mamă. După Revoluţia din Februarie 1917 şi încetarea luptelor pe frontul de est, românii din Basarabia s-au exprimat pentru autonomie şi constituirea unor adunări care să decidă viitorul lor. La 3/16 martie 1917, cei din ţinutul Bălţi vorbesc despre necesitatea unirii acestui teritoriu cu România. Îi urmează cei din Soroca, dar adversarii unirii protestează, astfel că se amână temporar discuţia. Reprezentanţii soldaţilor, la Chişinău înfiinţează, în iulie 1917, un consiliu al provinciei, care emite o rezoluţie în care se menţionează necesitatea adoptării unei legi care să asigure Moldovei dintre Prut şi Nistru autonomie naţională şi teritorială. Dar, Autoritatea Naţională Ucraineană susţine că Basarabia este parte a Ucrainei.
În octombrie 1917 au loc alegeri pentru Sfatul ţării, care cuprindea 156 de deputaţi: 105 români, 15 ruteni, 14 evrei, 8 găgăuzi, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, câte un polonez, armean şi grec. Prima întrunire a Sfatului ţării a avut loc în ziua de 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Ion Inculeţ a fost ales ca preşedinte. Deputaţii români majoritari în Sfatul ţării au proclamat înfiinţarea unei Republici Democratice Federative Moldovene. În decursul existenţei sale, Sfatul ţării s-a întrunit în două sesiuni: 83 de şedinţe plenare şi 2 şedinţe particulare. În contextul prăbuşirii Rusiei imperiale, anarhia şi violenţa acestor trupe în debandadă a determinat Sfatul ţării, în ianuarie 1918, să solicite armata română în noua republică, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolşevic, la sosirea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului ţării. Până la urmă însă aceştia au fost nevoiţi să plece din Basarabia. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul ţării a declarat independenţa Republicii Moldova.
În marie 1918, România era într-o situaţie deosebită. Autorităţile s-au refugiat la Iaşi după ce frontul de est s-a prăbuşit prin ieşirea Rusiei din război. Alexandru Marghiloman (1854-1925) formează un nou guvern, funcţional în perioada 5 martie-23 octombrie 1918. La începutul lunii martie 1918, o delegaţie a Sfatului ţării, compusă din Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iaşi, pentru o discuţie cu Alexandru Marghiloman, prim ministru. Acesta le-a cerut reprezentanţilor Sfatului ţării să se pronunţe asupra unirii. Prezent la şedinţa solemnă a Sfatului ţării din 26 martie/8 aprilie 1918, Alexandru Marghiloman a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. După discurs, acesta a părăsit sala, lăsând Sfatul ţării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. Deputatul Ion Buzdugan a citit declaraţia prin care se propunea unirea, documentul fiind citit de deputatul Vasile Cijevski şi în limba rusă. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul ţării a adoptat prin vot nominal deschis Unirea cu România. Declaraţia preciza că: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna SE UNEŞTE CU MAMA SA, ROMÂNIA“. A fost semnată de Ion Inculeţ (1884-1940) preşedinte, Pantelimon Halippa (1883-1979) vicepreşedinte, şi Ion Buzdugan (1889-1967) secretar. Condiţiile unirii, puse de majoritatea românească, menţionate în declaraţia specifică a Sfatului ţării, au fost următoarele: realizarea unei reforme agrare; autonomie şi un organ legislativ propriu, ales democratic; garantarea drepturilor minorităţilor; reprezentarea provinciei în guvernul central; alegeri prin vot direct, egal, secret şi universal; garantarea libertăţii cuvântului şi a celei religioase. Se respinge astfel sistemul ţarist şi rusificarea prin pluralism şi democraţie. Din cei prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste: „Trăiască Unirea cu România!”. După votare şi prezentarea rezultatului au fost invitaţi în sală prim-ministrul Alexandru Marghiloman şi suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul şi a declarat că: „În numele poporului român şi al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului ţării şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una şi nedivizibilă.“ La 30 martie/12 aprilie 1918, după revenirea la Iaşi a lui Alexandru Marghiloman şi a celor care îl însoţeau s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.
A fost primul pas în procesul desăvârşirii unităţii naţionale a românilor, urmat de unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu România.