„Nimic nu se comparã cu momentul când, de pe cea mai înaltã treaptã a podiumului, vezi drapelul ţãrii tale ridicându-se”

06 cosmin oprescu (1)

Cu siguranţă, locuitorii oraşului său, Călan, îl cunosc deja şi se mândresc cu el. Dar, pentru ceilalţi cetăţeni ai judeţului, cu excepţia fanilor artelor marţiale, numele său nu le spune nimic. De aceea, publicăm astăzi acest interviu cu sportivul, campionul mondial, dar mai ales, omul care se dovedeşte a fi, la cei 24 de ani ai săi, Cosmin Oprescu (foto), un băiat de aur. 

Pentru cine nu te cunoaşte, ne spui câteva cuvinte despre tine? Cine este, de fapt, Cosmin Oprescu?
M-am născut la data de 11 septembrie 1985. Cred că destinul a vrut să-mi joace o festă făcând să vin pe lume la această dată. Fratele meu e născut pe 6 august, ziua în care americanii au bombardat Japonia, eu pe 11 septembrie, ziua în care America a fost bombardată. Vă rog să o luaţi ca pe o glumă, deoarece eu sunt total împotriva violenţelor de acest gen. De mic am fost un luptător. Încă din prima săptămână, m-am „luptat” cu nervii familiei. Eram foarte rău, foarte agitat şi ţipam continuu, aducându-i pe ai mei la exasperare.
M-am luptat apoi cu dorul de casă, deoarece de la trei la şase ani am stat cu bunicii într-un sat de munte, foarte frumos de altfel.
Când am început şcoala, am revenit acasă, şi atunci a început lupta cu lecţiile. Aveam o mare problemă cu memorarea poeziilor din cartea de citire, poezii comuniste fără cap şi fără coadă. Trebuia să mi se explice înţelesul fiecărui vers, a fiecărui cuvânt şi abia după aceea le puteam reţine. A fost apoi lupta cu surplusul de energie, care trebuia consumată, pe cât se putea, într-un mod constructiv.

Cum şi de ce ai ales acest sport?
M-am înscris la un curs de dans, dar eram complet „afon”. Am trecut apoi la gimnastică, dar eram prea „bătrân”. Aici l-am avut ca antrenor pe domnul Teo. Cred că el a fost prima persoană care mi-a „citit” o anumită latură a caracterului. Văzând îndârjirea şi voinţa cu care munceam, a înţeles că pentru mine sportul, oricare ar fi el, nu va fi o simplă joacă, un mod de a pierde timpul sau de a consuma energia. Le-a transmis asta părinţilor şi le-a spus că la anii mei nu voi mai putea deveni suficient de mobil şi de flexibil, pentru a mă remarca în gimnastică. Era mai bine să încerc altceva. Şi cum opţiuni prea multe nu erau, am ajuns la Tae-kwon-do (din fericire). Asta am făcut şi îi mulţumesc.
Revenind la însuşirea mea de luptător, pot spune că, odată cu înscrierea la Tae-kwon-do, au început cele mai grele şi mai dureroase lupte pe care le-am avut până la acel moment: lupta cu lipsurile materiale.

Poţi să ne povesteşti o întâmplare legată de începuturile tale în acest sport?
Îmi amintesc că, la câteva zile după ce am început să mă antrenez, a urmat o deplasare la Oradea. Antrenorul Popa Cristinel m-a anunţat în ultimul moment, că mă ia şi pe mine. Am plâns o seară întreagă (şi nu numai eu), pentru că nu am avut 100.000 de lei să pot merge. Din fericire, a fost printre puţinele deplasări pe care le-am ratat, dar, din nefericire, de fiecare dată a fost foarte greu. Cu bani împrumutaţi, cu sacrificarea altor bunuri necesare, cu renunţarea la multe din lucrurile care aduc bucurie copiilor, cu ajutorul unor „oameni de bine” şi, nu în ultimul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am descurcat de fiecare dată la limită.
Tot la Oradea a fost prima competiţie la care am participat şi printre puţinele la care nu am câştigat nimic.

Ce a urmat după aceasta?
Am continuat să muncesc din greu, şi greu nu e o figură de stil… De trei ori pe săptămână aveam antrenamente într-o sală, pe care Grupul Şcolar Călan ne-a pus-o cu generozitate la dispoziţie, dar care nu avea un minimum de confort necesar (mă refer la căldură – iarna, apă caldă, ca să nu mai vorbesc de echipamentul specific).
În afară de antrenamentele de bază, făceam alergări pe dealurile din apropierea oraşului, forţă şi tehnică în casă, cu un echipament rudimentar, pe care mi-l confecţionam singur.

Care a fost cea mai dificilă perioadă din cariera ta?
Foarte greu a fost în perioada anilor de liceu. Primul an l-am făcut la Călan, la Grupul Şcolar. Fiind un spirit mai pragmatic, mi-am dat seama că e mai bine să fac un liceu de specialitate, ca să am asigurată o meserie, pentru orice eventualitate. Iarăşi se punea problema lipsei banilor. Am făcut naveta timp de aproape trei ani,  numai la „ocazie”. Iernile, în special, erau  groaznice… îngheţam prin staţii, ajungeam acasă la 5-6 după amiază, mâncam repede ceva şi stăteam sub plapumă 15-30 de minute să mă încălzesc. Plecam apoi la antrenament două ore, tot într-o sală îngheţată. De cele mai multe ori, când mă întorceam acasă, adormeam instantaneu şi trebuia sa mă trezesc a doua zi la ora 5 dimineaţa, ca să învăţ. Nu mi-e ruşine să recunosc nici faptul că, s-a întâmplat de multe ori să-i rog pe ai mei să-mi facă un referat, o traducere sau un rezumat  al unei lecţii. A fost greu, dar a trecut şi aproape am uitat. Mulţumirile pe care le aveam erau datorate, în primul rând, carierei sportive. Începusem să câştig Campionatele şi Cupele Naţionale, participam la Concursurile Europene ca membru al Lotului naţional.  Când am trecut de la juniori la seniori, a fost un moment de cumpănă. Mă obişnuisem să câştig la juniori şi recunosc, mă speria gândul că la seniori nu o să mai fiu la fel de bun şi o să dezamăgesc. Atunci a intervenit familia şi antrenorul.

Nu te-ai gândit niciodată în adolescenţă să te retragi din acest sport?
Îmi amintesc vorbele de atunci ale mamei: „nu-mi place ceea ce faci, mi-e teamă de fiecare dată când lupţi, dar dacă ţie îţi place şi vrei să continui, nu trebuie să te sperie schimbarea. Va fi o perioadă în care vei pierde, poate, dar îţi vei reveni”. Antrenorul, de asemenea, mi-a explicat că, o retragere de doi-trei ani cum voiam eu, putea însemna sfârşitul carierei, deoarece aş fi pierdut contactul cu ceilalţi luptători, cu competiţiile şi e foarte greu să o iei de la început.
I-am ascultat şi din nou am avut noroc, pentru că, la prima competiţie la care am participat, am luat medalia de aur şi asta mi-a dat curajul şi forţa necesară să continui.
Un alt moment de cumpănă a fost determinat de dezamăgirile de natură materială. Era prima oară când trebuia să fiu premiat de Ministerul Tineretului şi Sportului şi, sincer, mă aşteptam să fiu recompensat cu vreo 20 de milioane. În schimb am primit trei milioane… Am plâns de supărare. Mă gândeam la toate sacrificiile din anii trecuţi, la toate planurile pe care mi le făcusem, şi eram pe cale să renunţ. Tot familia a intervenit şi m-au convins să merg mai departe. Mi-au spus să nu lupt niciodată pentru bani, că satisfacţiile morale, faptul că am călătorit atât de mult şi am văzut atât de multe, toate acestea sunt de zeci de ori mai importante decât banii. Mi-au mai spus că, odată şi odată, vor veni şi satisfacţiile materiale, dar pe acestea să le privesc ca pe un bonus şi nu ca pe un scop. Din nou, au avut dreptate!

Care au fost momentele emoţionante, când ai trăit cele mai frumoase clipe?
Primirea care mi s-a făcut când am devenit vicecampion mondial şi am fost aşteptat în staţia de autobuz cu flori şi cu pancarte, apoi am fost luat pe sus… Momentul în care, de zilele oraşului Călan, am fost chemat pe scenă şi făcut „cetăţean de onoare”… Şi multe altele. Dar, cu toată sinceritatea o spun, nimic nu se poate compara cu momentul magnific, magic, de nedescris, în care, de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, vezi drapelul ţării tale ridicându-se, asculţi imnul României, simţi sute de ochi aţintiţi asupra ta şi sângele cum clocoteşte… Revezi mai târziu de zeci de ori înregistrarea şi tot nu-ţi vine să crezi că a fost adevărat, că acel campion cu lacrimi pe obraz eşti tu, un copil dintr-o ţară atât de des blamată, dintr-un orăşel ce parcă a dispărut şi de pe harta judeţului.
Iată că, după 100 de ani, Călanul revine în Europa. Acum 100 de ani a devenit cunoscut prin cenuşiul fontei unice produse în furnalele sale, iar acum, prin aurul medaliei unui sportiv.
Deci, se poate. Nu folosesc cuvinte mari şi nu exagerez, dar, prin foarte multă muncă, ambiţie, dăruire şi sacrificii, se poate. Se poate, cu un dram de noroc, şi desigur… cu ajutor divin.

Ai avut întotdeauna sprijinul celor apropiaţi?
Dacă stau să mă gândesc, pe tot parcursul vieţii mele, am simţit că există o mână care mă călăuzeşte, care mă ridică atunci când aproape mă prăbuşesc, care mă ajută să merg mai departe… Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune despre semenii noştri. Nu despre toţi şi nu întotdeauna.
Bănuiesc că ai trăit şi momente mai puţin plăcute legate de acest sport.
Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu dezamăgit, să fiu nedreptăţit, dar mereu a venit şi reversul: consolarea. O să dau un singur exemplu. La Campionatul Mondial din Quebec, Canada, în finală, am ştiut că am fost furat de arbitri. Ştiu că mulţi sportivi spun asta ori de câte ori pierd, dar vă rog să mă credeţi, nu îmi stă în caracter…, iar pe de altă parte, am suficientă experienţă şi discernământ, ca să îmi dau seama când pierd sau câştig. Nu cred că aş putea găsi cuvintele, care să exprime starea de spirit de atunci, amărăciunea şi durerea din suflet… Nu aş mai vrea să trec vreodată prin aşa ceva. Mergând spre podiumul de premiere, am auzit de pe margine voci, care mă încurajau, am simţit strângerea de mână a mai multor adversari, iar antrenorul Poloniei mi-a spus: „Capul sus! Pentru noi, tu eşti campionul!” (…despre acest tip de consolare vorbeam…) Când am ajuns la podium, mi-am privit adversarul din finală şi mi-a părut rău pentru el. Oricum, nu era el vinovat, dar mi-am zis că, atunci când voi ajunge campion mondial, îmi doresc din tot sufletul… să o merit. Dorinţa mi s-a împlinit după un an.
Tot la capitolul dezamăgiri, aş vrea să trec şi faptul că, în momentul de apogeu al carierei mele de până acum, lângă mine nu s-a aflat şi una dintre persoanele la care am ţinut cel mai mult: tatăl meu, decedat în urmă cu 6 luni. Consolarea este că, îi simt mereu prezenţa şi ştiu că de undeva, de sus din cer, mă veghează.
Şi, la sfârşit, o mai veche dezamăgire, o nemulţumire pe care am mai spus-o şi o voi mai spune, de câte ori voi avea ocazia: diferenţa, total nedreaptă, care se face între sporturile olimpice şi cele neolimpice. Nu pot să înţeleg şi nu voi renunţa să amintesc de acest lucru, până când cineva îmi va explica logica acestei diferenţieri. Aş înţelege dacă s-ar diferenţia sporturile în funcţie de numărul de ţări sau numărul de sportivi participanţi la competiţii. Atâta timp cât se organizează şi la noi Campionate Europene, Mondiale, Cupe Mondiale cu zeci de ţări şi sute de sportivi, nu cred că e normal ca în anumite sporturi să se acorde o serie de drepturi, doar pentru că sunt olimpice. Acelaşi steag se ridică şi pentru noi, acelaşi imn se cântă şi pentru aceeaşi ţară luptăm. Sper că voi ajunge să înţeleg această situaţie, sau şi mai bine ar fi, dacă situaţia respectivă s-ar schimba în sens pozitiv.
Olimpic sau nu, răsplătit sau nu, este sportul pe care l-am ales, care mi-a adus numeroase satisfacţii şi voi continua să-l practic atâta timp cât se va mai putea.

 (Interviu realizat de prof. Cornel Dumitriu)

One thought on “„Nimic nu se comparã cu momentul când, de pe cea mai înaltã treaptã a podiumului, vezi drapelul ţãrii tale ridicându-se”

  • 5 noiembrie 2010 la 21:24
    Permalink

    Felicitari 🙂

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.