Nicolle Ebner

Serile trecute, am plecat de la redacţie, destul de târziu, ca de obicei, cu misiunea de a mă întâlni cu artistul plastic Sorin Ienulescu (foto). Era ultima zi a expoziţiei vernisate la Galeriile „Forma” din Deva şi, pentru că este hunedorean de-al nostru – profil perfect pentru genul de personaje care fac subiectul acestei rubrici – m-am grăbit să-l întâlnesc şi să stăm preţ de câteva minute, la o şuetă. Mărturisesc faptul că, după nici cinci minute de la începutul conversaţiei, mi-a trecut oboseala, subit. Cu siguranţă, datorită interlocutorului meu, genul de om extrem de profund, de realist, de coerent în idei. Dar, cu siguranţă şi datorită pădurii în care am stat la şuetă cu pictorul din Cimpa, redată de acesta, copac cu copac, în zecile de lucrări expuse, încă, la acel ceas de seară, la Galeriile Forma. M-a dezarmat, şi am apreciat, deopotrivă, sinceritatea cu care a recunoscut că nu a avut curajul, nu s-a simţit încă pregătit ca prima lui expoziţie personală să fie analizată sub lupa atentă a criticilor de la Bucureşti. Şi atunci, a ales Deva. Şi-a dorit enorm să studieze la Liceul de Arte Plastice din Deva, dar nu a reuşit. Şi dacă nu a reuşit să vină la Deva ca elev, a venit ca artist consacrat. Pentru că, să nu mă înţelegeţi greşit, prima „personală” a lui Sorin Ienulescu nu înseamnă debutul lui în artă. Asta s-a întâmplat prin 1997, artistul hunedorean făcând parte din prima generaţie de absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, de după Revoluţie. Şueta noastră a durat mai bine de o oră şi din păcate, spaţiul restrâns mă determină să împart povestea în două părţi. Au fost prea importante destăinuirile şi trăirile artistului, ca să nu le acord importanţa cuvenită. Şi apoi, prima „personală“ a unui artist de talia lui Sorin Ienulescu, nu poate fi consemnată doar în două cuvinte.

 Ai lucrat la mină, ai făcut o şcoală de măcelari, ai făcut liceul la seral. Cât de greu ţi-a fost să devii student la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti?
Spre deosebire de alţii, care au prins câte şapte-opt examene, eu am intrat din a patra încercare. M-a ajutat ambiţia, dar şi ruşinea faţă de localnicii din Cimpa, momârlani adevăraţi, încă închistaţi în tradiţii şi prejudecăţi, şi care şi în zi de astăzi spun că Petroşaniul este la periferia Cimpei, şi nu invers. Şi până la urmă, mi se pare corect să fim „buricul pământului”, pentru că noi am fost acolo primii, şi o să mai fim. Deci, până la urmă, cred că a fost o combinaţie de ruşine, ambiţie şi prostie… cred. Oricum, dacă ştiam cât mă costă, cred că mă răzgândeam. De fapt, cred că făceam o altă şcoală, ceva mult mai practic. Nu neapărat inginerie. Am vrut să fac filologie. Cu un tată ofiţer, am învăţat bine limba română acasă.

 Ce-i cu obsesia asta pentru copaci?
Am creat pluralul de la copac. Ştiţi care este? PĂDURE. Probabil că, un anumit tip de public nu vede pădurea, de copaci. Sunt unu, doi, trei, patru, nouă copaci. E vorba de un plural, dar pentru mine nu este un plural. Atunci hai să ne jucăm de-a pluralul, dar de fapt ne jucăm de-a pădurea. Copacul, laitmotivul care apare în toate lucrările expuse în prima „personală” de la Deva este o amprentă, un martor al existenţei noastre – vrem, nu vrem, face parte din viaţa noastră -şi un simbol. Aşa îl văd eu. Este o amprentă a vieţii noastre, ce este în spate sunt secvenţe din existenţa noastră. Este omniprezent, pentru că este imaterial, şi e de când lumea, de la pomul Edenic, până la cel Cosmic.  Tipul de atitudine care se regăseşte în imaginea mea este, din punct de vedere plastic, asumată, urmărită, căutată. Există accident, există libertate, noutate, există surpriză, dar pe baza unor principii simple. Care funcţionează şi care creează această varietate. Şi nu este o obsesie, cu siguranţă.

 Reacţia societăţii faţă de artişti nu este una tocmai binevoitoare. Uniunea Artiştilor Plastici pierde spaţii, pierde ateliere. Pare mai mult hotărâtă să vă distrugă, decât să vă ajute. Oare de ce?
Lipsă de comunicare, de înţelegere, de interes. Poate trebuie ca şi noi să fim mai dinamici, să creem punţi de legătură. Să fim mai vizibili, aşa cum cinematografia şi literatura o reuşeşte foarte bine, probabil că şi noi va trebui să facem ceva în acest sens. Tranziţia este destul de grea şi se pare că Silviu Brucan avea dreptate. Îmi aduc aminte că eram student, când Brucan a spus acel „stupid people” şi Doamne, ce ne-am enervat toţi. Apoi, uşor, uşor, ne-am dat seama că a avut dreptate. Până când îţi găseşti noi mijloace de lucru, până te transformi…

 (continuare în ediţia de săptămâna viitoare)