Spinul din urbe

Volodia Macovei

Poate într-un joc al cuvintelor cu numele prezentei rubrici, titlul acestei note este, în schimb, marca tristeţii, fără pic de ironie. Spinul din urbe nu este prezenţă specifică unui oraş românesc anume, problema fiind a tuturor localităţilor urbane din România. Pentru că peste tot, edilii şi serviciile specializate în asistenţă socială se confruntă cu aceeaşi problemă: cum să gestioneze situaţia cetăţenilor care nu-şi pot plăti cheltuielile cu chiria şi utilităţile. Din câte putem observa uşor, nici o primărie de urbe românească nu a reuşit să găsească o soluţie, rezolvări parţiale arătându-se doar în preajma campaniilor electorale, atunci când e vremea marilor promisiuni şi micilor cârpeli de faţadă.

Până la urmă, e vorba de foarte multe familii care locuiesc în condiţii de ghetou, prin clădiri gestionate de primării, multe dintre ele trăind din ajutoare sociale sau salarii minime, câte unul pe familie, familii cu o droaie de copii şi o mulţime de probleme, şi personale, şi de adaptare la cetatea modernă. Privită de departe, problema pare unitară şi mulţi dau verdicte definitive: păi, să-şi plătească datoriile, dacă vor să aibă acoperiş deasupra capului, aşa, ca fiecare dintre noi, ceilalţi. Din interior, lucrurile apar mult mai complicate.
Evident, sunt mulţi cei care profită de sistemul de asistenţă socială şi, chiar dacă, prin metode mai mult sau mai puţin legale, au venituri sănătoase, preferă să „fraierească sistemul” şi să se dea muritori de foame, justificând astfel neplata cu anii a datoriilor. Pe lângă ei, însă, există şi oameni cu adevărat necăjiţi, cu necazuri provenind din destrămarea familiilor sau din boală sau din neputinţa de a face faţă problemelor zilnice. A pune la grămadă oamenii din ambele tabere, a-i trata egal, este nefiresc şi tragic pentru cea de-a doua categorie de asistaţi social. Pentru că, în solidar cu masa, într-adevăr necăjiţii ajung să fie puşi în oala sub presiune a sistemului, terorizaţi de neputinţa de a vieţui, chiar la limită, alungaţi din case şi lăsaţi pradă disperării.
Civilizaţia urbană a acestui mileniu ar trebui, şi în România, să pună în mişcare instrumente de verificare şi selecţie, care să elimine arbitrariul din deciziile care afectează viaţa asistaţilor sociali. Numai că, nu-i aşa, e mai uşor să priveşti de departe şi să concluzionezi, iarăşi tragic şi nefiresc, că nu există soluţii.