Şansa egală se numeşte noroc (I)

La momentul în care am fost întrebat dacă pot scrie despre inegalitatea de şanse, prima replică venită a fost „vast program…“. Apoi, mi-am spus că mai am timp, că trebuie să evit capcana de tip „Dumnezeu nu ne-a făcut la fel…“, am dat câteva telefoane, am purtat nişte dialoguri şi am decis că da, pot începe.
Printr-o coincidenţă, în momentul în care m-am aşezat în faţa computerului, mi-a atras atenţia tonul ridicat al unei femei dintr-un sat gorjean, Urecheşti, intervievată de reporterii unei televiziuni de ştiri. Comasarea şcolilor, decisă pe motiv de necesitate a reducerii cheltuielilor, îi va pune copilul pe drumuri. Evident, nu doar pe al ei. Şcoala din Urecheşti va fi închisă şi copiii vor merge la şcoala din Drăguţeşti. Nu ştiu unde sunt cele două sate, aşa că m-a ajutat Google Earth. Cu gândul la distanţele măsurate în ore bune de drum dintre satele Apusenilor, pe care le cunosc mai bine, m-am liniştit totuşi, văzând că distanţa dintre Urecheşti şi Drăguţeşti este de doar şapte kilometri. Dar dacă nu există microbuz? Sau se va pune unul la dispoziţie? Este însă cert că aceşti şapte kilometri au cu totul altă relevanţă pentru elevul din Bucureşti, de exemplu.
Şi dacă tot am adus vorba despre Bucureşti, reportajul nu a făcut decât să-mi confirme justeţea unghiului de abordare a chestiunii. Pentru a nu transforma articolul în suport al consideraţiilor (şi frustrărilor) personale, prefer să redau opiniile culese. Este interesant că orgoliul pare să echilibreze şansele, printr-un soi de revoltă arţăgoasă şi confuzie deliberat asumată. Aveţi aceeaşi şansă? – întreb. Desigur, spun la unison o studentă în Bucureşti, plecată din Deva, dar şi mama unei (sper) viitoare studente la Bucureşti, actualmente elevă în Hunedoara. Oare? – insist. Întrebarea mea a fost socotită o invitaţie la evaluarea capacităţilor intelectuale, iar răspunsurile sunt susţinute de o logică elementară. Provincialii nu se simt inferiori celor din Bucureşti, iar cei din sate sau oraşe mici nu ezită în a-şi măsura inteligenţa cu cei din oraşele mari, să spunem Cluj, Timişoara sau Iaşi.
Totul se schimbă însă, dacă intrăm în registrul strict material. Pentru ce facultate se pregăteşte eleva din Hunedoara? Arhitectură. Are nevoie de pregătire? Are. De câte ori pe lună? De două ori, din acest semestru. Nu discut cât ia profesorul – ar face-o şi aici, şi acolo. Dar drumurile costă 400 de lei (noi), hotelul încă 300, mai trebuie şi mâncare, una-alta, nici nu le mai punem la socoteală. Se adaugă însă oboseala unui drum de cel puţin şase ore, cu maşina, sau nouă ore, cu trenul, pentru o fată care anul ăsta are şi bacalaureat. Nu mai e chiar atât de simplu…
(continuare în numărul viitor – text apărut în revista „Dilema veche”, anul VII, nr. 310 – 21 ianuarie 2010).