We will rock you…

Unele posturi în care mă pune viaţa îmi prilejuiesc nu analize complicate sau concluzii exhaustive, ci mai degrabă observaţii pe care le pot împărtăşi inclusiv cu dumneavoastră, prin intermediul acestei rubrici. Aşa a fost şi cu întâlnirea de 30 de ani a promoţiei din 1980 a – pe atunci – Liceului de matematică-fizică „Decebal”, evident, din Deva.
La momentul când, elevi fiind, ne plimbam în pause pe sub „bătrânii castani” din curtea liceului, ni se întâmpla să asistăm la astfel de întâlniri, de 10, 20 sau 30 de ani de la absolvire. Dacă la cei ce aniversau 10 ani nu prea aveam ce comenta, ei bine, la cei cu 20 sau 30 de ani ne uitam deja cu un fel de superioritate dată de vârstă. Noi: cel mult 18, ei: 38 sau 48… Nici prin gând nu ne dădea să acceptăm că am putea ajunge şi noi ca ei. Ştiţi, funcţiona impecabil acel clişeu care spune că la 20 de ani eşti nemuritor… Iar noi nu aveam nici măcar 20! Aşa că îi priveam cu un fel de compătimire, ia uite, săracii, ăştia ce mai vor…?
Asigurat acum pe deplin de falsitatea perspectivei de atunci, pot să vă spun că ne-a venit şi nouă, celor ce aveam 18 ani în 1980, să ne întâlnim pe sub „bătrânii castani”, în postură de “săracii, ăştia ce mai vor…?” Am fost jumătate din cei 108 absolvenţi de atunci, majoritatea nu a venit, pentru că nu a dorit/nu a putut/nu a vrut. O foarte foarte mică parte din ei ne-a părăsit pentru totdeauna, iar rândurile profesorilor s-au subţiat considerabil. Dar, cum timpul nostalgiilor nu a sosit încă, cea mai interesantă parte mi s-a părut petrecerea de după întâlnirea festivă.
Am constatat cu foarte multă bucurie reacţiile rapide ale foştilor mei colegi la muzica anilor ’80, cea pe care Marius Breaz (venit şi el din Austria), împreună cu Miki Herlea şi cu Daniel Andronache o alegeau pentru discotecile sălii de sport. Am constatat reacţia rapidă a lui Marcel Drăgan la tentativa prea-tinerilor DJ, de a ne asasina urechile cu aşa-zisa muzică de nuntă. După 30 de secunde de asemenea sunete, Marcel s-a dus hotărât spre DJ şi le-a cerut să schimbe. Iar fiica mea, prezentă la petrecere, ne-a privit de la „înălţimea” celor 20 de ani ai ei, spunându-mi că i-a plăcut în mod deosebit modul în care toţi au venit pe ringul de dans să se zbânţuiască şi să cânte „We will rock you“ sau „Life is life“.
Nu am stat eu chiar până la sfârşit, dar sper din toată inima să nu fi fost manele. Ar fi păcat, pentru generaţia celor obişnuiţi să-şi petreacă săptămânile dinaintea absolvirii (atunci) ascultând „The Wall“ al celor de la Pink Floyd.