Un personaj trist

Volodia Macovei
Vorbele bine aşezate ale unui bun prieten, cum că acela pe care nu-l ajută opera scrisă ori mingea ori talia de viespe se ajută singur prin exhibiţionism, mi-au răsunat alarmant în minte când l-am văzut ieri, în picioarele goale, dar cu privirea departe, la o conferinţă de presă, pe cel ce se prezintă drept „poet şi membru titular al Uniunii Scriitorilor din România”, Laurian Stănchescu.
Artizan al celei mai aberante mişcări împotriva culturii, scoaterea osemintelor lui Brâncuşi din cimitirul parizian Montparnasse, unde odihneşte alături de uriaşi ai spiritului acestei lumi şi aruncarea lor în cea mai neagră uitare, într-un sat de necăutat, Laurian Stănchescu este expresia integrală a înţelesului vorbelor amicului meu. Ca orice exhibiţionist, acest domn, înzestrat cu şarmul pe care îl are orice ciudăţenie, înarmat cu discursuri glorioase, adevăruri personale absolute şi formule vulpeşti de mângâiat costumele politicienilor, caută şi, cum altfel într-o ţară lunecând spre analfabetism, găseşte suficientă prostie pentru a profita de ea în tentativa de a se face vizibil.
Nu vreau să vorbesc despre implicarea sa în marşul în memoria lui Avram Iancu, un eveniment care, decopertat de avansurile grosiere ale doritorului de faimă, poate fi ceva, un simbol, un gest debordant, o schemă de umplere a pasiunii pentru extrem. Ci despre ceea ce mi se pare tulburător de trist: apariţia unei expresii mini-colective de simpatie pentru cineva care doar se doreşte cu loc la masa îmbelşugată a vedetelor zilei.
Văzut de departe, omul nostru poate părea simpatic, inofensiv. De aproape, însă, lucrurile se schimbă. Ascultându-l cum debitează, întocmai pasionaţilor de apocalipse, teorii definitive care încep cu „vă spun eu”, „am descoperit eu”, legate, de exemplu, de România ca leagăn al civilizaţiei lumii, locul de unde alţii au furat alfabetul, teorii care se termină cu „voi spune tuturor”, „lumea trebuie să afle”, mă simt captiv într-un timp patologic, înspăimântat la gândul că totul în jurul meu se va transforma în aberaţie existenţială. Spaima creşte când văd figuri tinere absorbind, cu ochii mari şi mintea pusă pe silenţios, spusele unui asemenea personaj, incapabile să vadă că au de a face cu o apariţie egocentrică, cu o personalitate redusă la dihotomia „eu şi eu însumi”. Un subiect trist, un personaj trist, un public şi mai trist.