Sorin Ienulescu şi jocul de-a pãdurea (II)

Nicolle Ebner

Rămăsesem datoare, din ediţia trecută a şuetei, cu ultima parte a conversaţiei avute cu pictorul hunedorean, Sorin Ienulescu.
Vă reamintesc faptul că, artistul face parte din prima generaţie de absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, formată în contextul cultural şi politic postdecembrist, o generaţie simptomatică, ajunsă din acest motiv subiect de studiu pentru critica de artă. Pentru Sorin Ienulescu, dorinţa de a expune în spaţiul hunedorean, în special la Galeriile „Forma” din Deva, a fost, în primul rând, un act simbolic, o întoarcere acasă, dar şi un fel de mângâiere pentru orgoliul rănit, în adolescenţă.

Crezi că este necesară şi foarte multă luptă să te remarci, să te înfigi, să fii la momentul potrivit, în locul potrivit, ca să cunoşti oamenii potriviţi să te ajute? Şi ce-ar mai trebui adăugat la reţeta reuşitei în acest domeniu?
Da, cu siguranţă, este nevoie de tot ceea ce aţi enumerat la începutul întrebării. În plus, cred că ar mai fi nevoie, probabil, şi de mai puţine orgolii, mai multă comunicare, mai multe idei. Termenul este complex, dar cu siguranţă, şi simplu. Ca să funcţioneze, trebuie adus la simplitate.

Cine mai cumpără tablouri, opere de artă?
La noi, cine poate. Probabil. În sensul financiar al cuvântului. Şi cunoscătorii, şi, să spunem, o parte dintre cei care privesc arta ca pe o investiţie. Poate că nu toată lumea ştie că arta este a patra putere în lume din punct de vedere financiar. În schimb, o ştiu foarte bine englezii şi americanii. Depinde de cei care au bani să privească arta ca pe o acţiune, iar pe artist, să-l perceapă mai degrabă ca pe o firmă în care merită să investească. Şi dacă simte că a dat peste un profesionist şi că investiţia în el – prin cumpărarea unei lucrări – nu se va risipi pe un „merţan”, ci vor fi investiţi, la rândul lor, în actul de creaţie, atunci acea persoană a dat lovitura. Şi dacă stau bine să mă gândesc, şi artistul ar trebui să aibă acelaşi tip de mentalitate. Mărcile care ne reprezintă pe noi, artiştii, sunt operele create de noi şi nu cred că ar trebui să ne identificăm printr-un anumit tip de comportament, adică să mă integrez social în sensul penibil. Oricum, lucrurile sunt clare. Sunt alte generaţii de artişti care gândesc altfel, se mişcă altfel. Nu mai este categoria de artişti cărora sistemul comunist le cam înmuia posmagii. Stăteau în atelier şi primeau comenzi. Ăsta era şi motivul pentru care doreau ca toate neamurile să se facă artişti. Am înţeles lucrul acesta, abia în timpul studenţiei.

Cu prima „personală”, cea de la Deva, ai deschis de fapt un lung turneu naţional, pădurea copilăriei tale urmând a fi expusă în galerii din oraşe mai mari, sau mai mici. Este un început. Dar unde ţi-ai dori, cel mai mult şi mai mult, să-ţi vezi lucrările expuse?
Cu certitudine, la Londra. Altă lume, alt public, alt gen de creaţie…
Pictorul hunedorean mi-a spus că expoziţia personală de la Deva a însemnat
mai mult decât consolidarea încrederii în propriile forţe. A însemnat şi reîntâlnirea cu vechi prieteni din Valea Jiului, care au venit în număr neaşteptat de mare. Emoţiile şi frământările interioare s-au estompat abia după multe zile de la vernisaj, dar mi-a mărturisit că evenimentul de la Deva a meritat tot efortul. A creat, special, conceptul expoziţiei de la Deva. A realizat fiecare lucrare, în funcţie de mărimea pereţilor. A „împădurit” galeriile „Forma” cu profunde simboluri şi mesaje, determinându-i pe vizitatori să zăbovească mai mult în faţa lucrărilor, pentru a „decripta” povestea vieţii, scrisă în culori de pictorul hunedorean. Legat de conceptul expoziţiei, copacul,
artistul mi-a mărturisit că: „pot spune că m-am regăsit. M-a echilibrat. Ideea este că pot să fac atât de multe lucruri, încât nu ştiam ce să fac. Şi am simţit că asta îmi aparţine. Şi l-am transformat într-o idee, într-un concept, într-o expoziţie. Conceptul acesta l-am descoperit la Londra, unde am stat o perioadă”.