Povestea lui Ieremiaş Hercza, veteranul de război, care la 100 de ani a devenit Cetăţean de Onoare al oraşului Geoagiu. Îl dor toate, ca la bătrâneţe, dar nu-l doare sufletul

03 veteran 100 ani IeremiasMagdalena Şerban

Ieremiaş Hercza s-a născut în 29 martie 1915, în Geoagiu-Băi, iar peste patru zile, împlineşte un secol de viaţă. Una grea, chinuită de amintirile de pe front, de greutăţile vremurilor şi mai ales de drama unui frate geamăn, de care nu mai ştie nimic. Pe scurt, asta e povestea unui om care a călcat pe moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost rostită ieri, în cadrul unei întruniri ale administraţiei locale din Geoagiu, când primarul Ioan Vălean l-a premiat pe sărbătorit şi i-a înmânat titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului. De asemenea, tot în semn de preţuire, acesta a mai fost recompensat cu o diplomă din partea Ministerului Apărării Naţionale.

Viaţa a rămas o luptă grea
„Doresc să-i mulţumesc, pentru că alături de ceilalţi bărbaţi, ne-a asigurat nouă, celor de aici şi de acum, libertatea, luptând pentru ea pe câmpul de bătălie. Se spune că nu este orfan cel care nu are părinţi, ci acela care nu-şi cunoaşte istoria. Mă bucur că astăzi (n.r. ieri), îl putem celebra pe nenea Irimie şi să-l cinstim cu o diplomă binemeritată, de Cetăţean de Onoare al oraşului Geoagiu. Din puţinul nostru, îi oferim şi un premiu în sumă de 500 de lei, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 100 de ani, urându-i mult bine”, a spus Ioan Vălean, primarul oraşului Geoagiu.
Prezent la manifestare, George Homoştean, preşedinte al Asociaţiei Veteranilor de Război – filiala Hunedoara,  a amintit de numărul tot mai mic al veteranilor şi condiţiile în care îşi duc traiul. „În anii 90, în România erau în jur la 900.000 de veterani, iar în 2014 au mai rămas 31.000. În judeţ mai sunt vreo 300. Au luptat pe front, au fost luaţi prizonieri, iar acum li se dă o sumă lunară modică pentru că şi-au servit ţara. Cel mai mult primesc 250 de lei, iar cel mai puţin câte 100 de lei. În statele civilizate, astfel de oameni sunt remuneraţi cu sume între 500 şi 8.000 de euro”, a arătat preşedintele AVR Hunedoara.

Printre gloanţe, în voia sorţii
De-a lungul anilor, pentru faptele sale de eroism, Ieremiaş Hercza a fost decorat cu medalia  „Bărbăţie şi Credinţă” şi „Crucea comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial”, dar cea mai mare decoraţie crede că i-a fost dată de Dumnezeu: viaţa.  „M-au încorporat în 1936 şi în 1938 am gătat armata. Dar după un an, m-au chemat iar. Şi pe mine şi pe frate-meu geamăn. Numai ca ne-or dus la alte artilerii, nu eram amândoi la aceeaşi unitate. Doi ani am fost servant şi observator la unitatea de tunuri de munte din Beiuş. În toamna lu 41 am fost duşi în Caucaz. Am mers mult până acolo. Am răbdat drum lung, cu trenu şi pe jos. Am făcut şi foame şi frig. Am tot aşteptat două luni în Munţii Caucaz, dar nu am apucat să începem ofensiva, că ni s-o ordonat să stăm pe loc. Ne-am luat caii şi gata a fost. Ne-am dus la Kerci şi am stat acolo pe poziţii. Tătă iarna am aşteptat să ne ieie acasă, da ne-or lăsat acolo în frig şi cu pita cu porţia. Stomacul ne era tot gol. Dar, cum o dat primăvara, au venit ruşii pe mare şi erau atât de mulţi că nu le făceam faţă cu tunurile noastre. Am plecat la Sudak, dar din 200 de flăcăi am ajuns numai vreo 12, că ne-au doborât cu avioanele în alea patru zile cât am mers spre portul din Sudak. Pe drum era să mă prăpădesc şi eu, că un glonţ mi-o trecut pe la cap, da m-am aruncat prin tufe. La piept aveam Visul Maicii Domnului. Poate că m-o salvat Dumnezeu. Am ajuns degeaba în port că nu ne-o luat nimeni nici de acolo, să ne aducă în ţară. Nu mai era vapor, au plecat toate înaintea noastră. Ne-am adăpostit într-un buncăr şi am închis un ochi acolo, dară cătră de ziuă ne-au prins soldaţii din Armata Roşie şi ne-au trimis prizonieri în Siberia. Noroc că m-am betejit de malarie. Aşa am scăpat de lagăre, când ne-au triat. M-au băgat în spitalul din Feodosiya şi am stat din mai până în septembrie. O moldoveancă tare bună la suflet s-o tot îngrijit de mine. Şi acu o văd în faţa mea. Doi ani am fost căruţaş la spital, că tare îmi mai plăceau caii. Mai erau doi români cu mine acolo, tot ajutoare. N-a mai vrut să ne lase directorul spitalului, că-i plăcea de noi, că eram pricepuţi”, povesteşte centenarul.

Nu ştie nimic de geamănul Petre
Gustul mălaiului mâncat zilnic îl simte şi acum. Însă spune că era mai bun decât arpacaşul din armată. După o perioadă bună, în care a muncit la spital, a fost adus într-un lagăr de muncă alături de ceilalţi doi români, fiind reclamaţi că sunt buni de lucru, deoarece muncesc la spital.
În 1948, a ajuns însă acasă, teafăr, cu o bucată de pâine fărâmiţată în buzunar şi cu iconiţa pe care cu mare greu a ascuns-o de ruşi. Era noaptea la două, când mama lui l-a văzut la poartă. Numai ea îl aştepta, tatăl său a murit când el nici măcar nu împlinise un an. A luptat în Muntenegru, în Primul Război Mondial. Tot soldat, dar al Armatei Imperiului Austro-Ungar.
„Am un frate geamăn, Petre, şi am mai avut unu, pe Iosif, care a murit acum cinci ani. No, da când am ajuns acasă, nu mai erau fete de măritat, că erau luate. Mi-o plăcut mie de una tare, da nu m-o lăsat frate-miu s-o iau. Nici acum nu ştiu de ce. M-am însurat la Cigmău, unde stau eu. Am o fată, o nepoată şi o strănepoată. Îs năcăjit că mi s-o prăpădit nevasta şi de frate-miu geamăn nu mai ştiu nimic. L-am căutat şi pe front, da nu o fost să fie”, spune cu supărare în glas Ieremiaş Hercza. Celor 100 de ani ai săi crede că le lipsesc doar clipele uşoare, viaţa nefiindu-i mereu un aliat. Însă cu toate astea, a fost şi este fericit. Îl dor toate, ca la bătrâneţe, dar nu-l doare sufletul, ştie că, la momentul cerut, tot ce a stat în puterea lui a făcut. A luptat pentru ţară.

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.