Pentru sănătatea dumneavoastră, consumaţi panica în doze stabilite de televiziuni…

O zi obişnuită este o zi în care nu se întâmplă nici o catastrofă, nu mor oameni pe şosele, nu erup vulcani sau nu se prăbuşesc avioane. Este o zi în care subiectele trebuie inventate, ceea ce se face cu mai mult sau mai puţin talent. O zi cam seacă, ce-i drept, în care şi invitaţii de prin studiouri se simt penibil, forţaţi să tot speculeze.
Dar o catastrofă… O catastrofă nu mai este o ştire de televiziune, concepută astfel încât să informeze. Nici nu mai este posibil – telespectatorii au devenit „panicardo”-dependenţi, nu mai reacţionează la doza considerată normală, au nevoie de mult mai mult, din-ce-în-ce-mai-mult. „News alert”, sub forma unei bulinuţe roşii, apare pe ecran şi imediat începe să curgă relatarea despre catastrofa zilei, săptămânii, că nici o catastrofă nu durează de regulă mai mult de o săptămână, har-Domnului, planeta are mulţi vulcani, avioane, automobile, spre a alimenta cât de cât regulat apetenţa considerată a fi a publicului.
Un drum cu un accident mortal devine invariabil „drumul morţii”, o clasă în care a murit un copil din diverse cauze (regretabil, desigur), transformă întreaga şcoală într-una „a morţii”. Frigul sau seceta, ploaia sau viscolul, catastrofa aeriană au devenit componente în reality-show-ul pus în scenă inclusiv cu generic.
Ultimul exemplu este vulcanul din Islanda. Scenariile de ficţiune despre dispariţia vieţii pe Pământ prin diverse metode fac casă bună cu imaginaţia ştiriştilor de pe la noi – de notat că Euronews sau CNN nu şi-au „tapetat” ştirile cu generice în care lava curge gârlă, bombele vulcanice străbat imperturbabil văzduhurile, iar flăcările nocturne dovedesc (dacă mai e nevoie) existenţa iadului terestru. Pe crawl (acea bandă care curge în partea inferioară a ecranului), am citit, stupefiat, sâmbătă: „… cenuşa care va acoperi România”. Până la ce înălţime? Una simbolică? O avem. Una proprie? Atunci, să ni se spună, un milimetru, un metru, o zecime de milimetru…
Este psihologic demonstrat că de la un nivel încolo, nu ştiu precis de la care, omul devine imun la stimuli. Compasiunea dispare, o receptăm în genul „bine că nu ni s-a întâmplat nouă”, tragedia devine statistică. „Câţi români au murit în cutremurul din China? Nici unul… Mulţumim, domnule ambasador! Aţi auzit deci că, din fericire, nici un român nu este printre cele 200 de victime ale seismului… Acel „din fericire” face toţi banii.
Vă spun toate astea şi din experienţă de jurnalist, te dezumanizezi şi începi să vezi totul ca pe şansa ta de a relata catastrofa, nu ca pe un eveniment cumplit, care mai bine nu s-ar fi întâmplat.
După „… cenuşa care va acoperi România”, vederea oamenilor care beau liniştiţi bere la terase m-a mai liniştit…