Michael Jackson, Johnny Răducanu

Mi-am schimbat subiectul editorialului, pentru că în anul de graţie 1995, student fiind la Şcoala BBC de jurnalism, directoarea cursului ne-a dus în locul numit „Lăptăria lui Enache” unul dintre puţinele locuri din Bucureşti care îmi este drag. Am regăsit, simbolic, acelaşi loc într-una din melodiile lui Mircea Vintilă.
Printr-o coincidenţă, la pian stătea – şi cânta, bineînţeles – Johnny Răducanu. Prin fumul gros să-l tai cu cuţitul, printre conductele de aerisire şi încălzire care dau farmec Lăptăriei…, Johnny Răducanu cânta imperturbabil, dincolo de zumzetul continuu, dar discret al discuţiilor. Eram aşa, mândru ca un provincial, gândindu-mă că sunt în aceeaşi încăpere cu interpretul de jazz. A fost prima şi ultima dată când l-am văzut, ca să zic aşa, pe viu.
Omul a fost de o decenţă admirabilă – şi nu spun asta acum, că a dispărut. Mucalit, modest, conştient firesc de valoarea sa. Făcea faţă cu distincţie oricui – omului modest sau intelectualului de talia lui Andrei Pleşu. Alţii au avut mult mai des şansa de a sta alături de Johnny Răducanu. Mă refer la alţii în sensul locuitorilor altor oraşe, mai amatori de jazz şi mai repede beneficiari ai unor asemenea gale decât noi, devenii. Un artist care nu a abdicat niciodată de la marea artă, dovedind că se putea trăi decent şi în afara manelelor, fără să-şi ascundă vreodată etnia, dar şi fără să-i fi trecut vreodată cuiva prin cap să i-o amintească ostentativ sau, Doamne-fereşte, peiorativ. A fost un tip de calibru – a dublat talentul cu studii serioase, devenind un jazzman prin excelenţă, poate sigurul veritabil de la noi.
Nu am mai dedicat un editorial unui muzician de la moartea lui Michael Jackson. Îmi pare rău că acum este vorba despre Johnny Răducanu.
De ieri, are şi pagină pe Wikipedia.