Jumătatea plină sau goală a Parcului dendrologic Simeria…

Întâmplarea face ca la scurt timp după o vizită în Parcul dendrologic din Simeria să văd la un post TV local un reportaj pe aceeaşi temă. Vă propun deci un moment sau mai multe de reflecţie, despre cum poate fi percepută din două perspective diferite, aceeaşi situaţie.
În reportajul TV, era scoasă în evidenţă frumuseţea parcului, văzută prin renaşterea naturii: magnolii înflorite, verdele crud al ierbii, impresia de relativă izolare, desprindere de lume, pe care ţi-o lasă parcul. Copii pe alei, flori şi fluturi. Mai mult, reporterul era impresionat şi de clădirea de la intrarea în parc, descrisă ca fiind impunătoare. Această observaţie m-a determinat de fapt să scriu editorialul.
Clădirea de la intrarea în parc, exact din unghiul din care a fost filmată, arăta clar degradată – tencuiala era căzută pe suprafeţe mari, unde rămăsese era scorojită, tocurile la ferestre nu văzuseră vopseaua de foarte mult timp. În partea cealaltă, scările sunt atât de tocite, încât şi-au pierdut forma. Se vede clar lipsa de bani şi de preocupare. Nu mai ştiu al cui este parcul, aparţine încă de Romsilva, mi se pare că nu, a fost retrocedat, în orice caz, meritele pentru ceea ce a mai rămas acolo aparţin doar naturii, omul şi-a luat complet mâna de pe un parc care cotează ca fiind pe locul trei în Europa şi pe locul 11 în lume din punct de vedere al valorii. Aleile şi-au pierdut de mult pietrişul fin, plantaţia de puieţi de tuia a fost de mult distrusă, râul ar avea nevoie de drenaj iar lacurile, de puţină curăţenie.
Pline odinioară de plante exotice, serele parcului sunt în pragul prăbuşirii. Vegetaţia luxuriantă de acolo a mai rămas doar în memoria celor care au văzut-o în excursii şcolare.
În clădirea – să-i spunem încă impunătoare – de la intrare, se desfăşura şi o intensă activitate ştiinţifică, pentru că Parcul dendrologic, sau Arboretumul Simeria purta oficial denumirea de ICAS, adică Institutul de Cercetare şi Administrare Silvică sau cam aşa ceva. Nu ştiu dacă se mai cercetează, m-aş bucura să ştiu că da.
În definitiv, totul este o chestiune de comparaţie. Dacă ştii cum era odată parcul, sau dacă ştii cum ar trebui să arate, pentru că ai văzut locaţii asemănătoare prin alte părţi ale lumii, atunci nu se poate să nu realizezi degradarea sa perpetuă. În rest, da, natura îşi urmează cursul… omul nu mai are nici un merit…