Gura lumii

Probabil că, dacă s-ar face un sondaj de opinie în care să se utilizeze serul adevărului, cea mai iubită meserie din România ar fi aleasă cea de paznic de noapte. Iar următoarele în top ar fi altele în care angajatul are posibilitatea să nu facă nimic sau să muncească cât mai puţin şi să încaseze cât mai mulţi bani. Aceste evidenţe ale mentalităţii româneşti i-au scăpat se pare unui antrenor de la o echipă cu „greutate”, dar de primă divizie a judeţului, care după o înfrângere, a declarat război trândăviei. Tehnicianul a decis să coboare milităria jos din pod şi le-a pregătit elevilor, săi, masivi şi puternici, dar cu o condiţie fizică precară, un „meniu” special cu câte două antrenamente pe zi, faţă de unul, cât aveau până la respectiva înfrângere. Decizia s-a spart însă în capul antrenorului, pentru că la următorul meci, echipa sa a jucat şi mai slab şi a pierdut şi mai categoric. Explicaţia? Sportivii de bună credinţă au acuzat oboseala noului regim de pregătire şi au picat fizic în timpul partidei. Ceilalţi, care ar fi votat cu meseria de paznic de noapte, s-au dat de bună voie răniţi, pentru a demonstra că noul regim de antrenamente e total inadecvat. Şi atunci, ce concluzie am putea trage? Că la noi, la români, munca dăunează grav performanţelor?

În România, comercianţii de o anumită etnie sunt uneori mai eficienţi decât concurenţa, pentru că îşi laudă marfa în gura mare. Peste tot în lume, femeile tinere şi frumoase vând mai bine anumite produse, graţie calităţilor lor estetice. Nu înseamnă însă că respectivele produse sunt mai bune decât altele. În sportul mioritic, unii antrenori ajung sus, pentru că punctează şi pe baza prestaţiei artistice la fel ca prin cea profesională, iar alţii rămân anonimi, pentru că n-au talent actoricesc, deşi sunt poate la fel de buni profesional ca aceia de succes. Astfel, cârcotaşii susţin că un antrenor al unei echipe hunedorene de prim eşalon şi-a dat pe faţă arama nepăsării şi indiferenţei, pentru că… nu se pliază pe „portretul” tehnicianului de succes. Cică, la meciuri, omul nostru e liniştit şi rezervat, e prea puţin vocal şi agresiv, astfel că dă impresia că se implică puţin şi că nu „arde” pentru meseria şi echipa sa. Iar comparativ cu alţi tehnicieni de top din tagma sa, care la nivel de prezenţă scenică îşi dau sufletul pe teren, sunt gata să se bată cu arbitri sau adversarii şi dau senzaţia că au instaurat un regim cazon la echipele lor, tehnicianul nostru e un fel de papă-lapte. Înainte de a da însă sută la sută cu piatra în antrenor, trebuie precizat că de multe ori, diferenţa decisivă între performanţă şi mediocritate o face puterea financiară a echipei sau clubului.  Deoarece, doar valoarea şi implicarea antrenorului, oricât ar fi el de bun profesional, nu pot face dintr-o biată mârţoagă răpciugoasă, ditamai  armăsarul care scoate foc pe nări.