…de ce n-ai rămas acolo, dacă e atât de bine…?

Am avut nişte comentarii, în urma seriei de editoriale scrise în urma vizitei mele prin Occident. Unul pare să se refere strict la Ungaria – e semnat „ardelean”. Sunt întrebat franc – şi maliţios – că de ce n-am rămas acolo, dacă e atât de bine şi mi-a plăcut atât de mult.
Întrebarea nu m-a deranjat absolut deloc, indiferent de modul în care a fost pusă. De fapt, este o întrebare logică şi un răspuns la ea s-ar impune din partea multora. Am abordat-o aşadar frontal – chiar, de ce n-am rămas…?
Mai întâi, trebuie totuşi să spun că am scris nu pentru „a-mi denigra ţara”, cum e obiceiul să se interpreteze cu viteză cosmică. Am scris cu părere de rău – avem termen de comparaţie, ştim ce ar trebui să facem, dar totuşi, nu facem. A spune că la ei e curat şi la noi nu, că serviciile sunt mai bune la ei faţă de noi, că salariile sunt mai mari, că au autostrăzi şi noi nu, astea nu reprezintă denigrări, ci constatări.
De ce n-am rămas…? N-am să răspund în nici un caz că din patriotism. Asta a fost valabil până prin 2004. În 1993, când am avut ocazia să rămân în Austria, mi se părea o trădare faţă de România – aveam aici o ţară de pus la punct, toate şansele păreau a sta în faţa noastră. În 1996, l-am votat pe Constantinescu cu o nouă speranţă, că va fi OK. Nu a fost. În 2000, l-am votat pe Iliescu de frica lui Vadim Tudor, iar în 2004, l-am votat pe Băsescu, crezând că în sfârşit… A fost pe departe cea mai mare dezamăgire, cel puţin, de Iliescu ştiam că e lider de tip gorbaciovist, erau anii ’90, totul era la început, fluid, nesigur, nou…
Nici nu am căutat cu adevărat o oportunitate să rămân, având mereu o motivaţie aici. Ba o muncă interesantă, cea de reporter TVR, ba o oportunitate de a realiza ceva inedit, asemănător cu ceea ce se petrece la cei pe care-i invidiez în sensul bun. La Salzburg, Viena, Bayeux sau Budapesta, în toate castelele, cetăţile, există câte un festival major. A fost palpitant de „construit” unul la Castelul Corvinilor, care nu avea. Iată o motivaţie.
Trebuie să recunosc însă că îmi pare uneori foarte rău că nu am căutat o oportunitate pentru a rămâne. Nu culegător de căpşune, nu constructor – ceva legat de domeniul meu. Alţii au făcut-o, cu orice risc, chiar dacă au început prin a fi culegători de căpşuni – a nu se înţelege că am ceva cu ei. Oamenii n-au plecat de prea mult bine din România, ci din sărăcie şi disperare. Au plecat nu zeci, nu sute, nu mii, ci milioane. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri.
Acum, pentru mine e poate puţin prea târziu, dar dacă mi s-ar oferi ceva rezonabil, nu sunt sigur că aş spune „nu”.