Atenţie la UNPR! (II)

Încheiam comentariul precedent, despre apariţia UNPR pe scena politică şi evoluţia sa în cei aproape doi ani de existenţă, că ar trebui ca liderii USL să fie mai atenţi la formaţiunea condusă de ministrul Gabriel Oprea, să nu-i considere pe uneperişti doar nişte outsideri, care nu vor conta în bătălia electorală de anul viitor. Astăzi, şi în episoadele următoare, voi evidenţia alte aspecte legate de evoluţia UNPR, precum şi de conducerea tricefală a acestui partid şi de personajele politice care s-au înrolat în batalionul naţional-progresist, condus de generalul Oprea. Iar pentru ca lucrurile să fie limpezi pentru toată lumea, precizez că am pornit această succintă analiză legată de UNPR dintr-un singur şi simplu motiv: cred că UNPR ar putea  să provoace o mare surpriză, devenind după alegerile din 2012, una din principalele forţe politice din România. Dacă mă voi înşela, păcatul meu să fie.
Deci, să vedem ce putem spune despre formaţiunea care se defineşte ca având doctrină naţional-progresistă? În primul rând, am în vedere faptul că acest partid a reuşit ca de la înfiinţare să fie în Parlament. Şi nu oricum, ci cu grupuri parlamentare compacte în ambele camere. Mai mult, chiar dacă se declară un partid de centru-stânga cu accente naţionaliste, jucându-şi bine cărţile, a reuşit să acceadă la guvernare, intrând într-o coaliţie cu PDL şi UDMR. Culmea, două formaţiuni de dreapta, dar care aveau nevoie ca de aer de voturile parlamentarilor naţional-progresişti, pentru a putea trece prin Parlament legile dure şi antipopulare pe care a trebuit să le ia Guvernul Boc, pentru a scăpa România de colaps. Au făcut-o, susţin liderii UNPR, doar pentru interesul naţional. Mai precis, pentru menţinerea stabilităţii în ţară, în aceste vremuri extrem de dificile, generate de criza economico-financiară cu care se confruntă lumea. Au făcut-o – declara sâmbătă, la Deva, Marian Sârbu, preşedintele partidului – chiar cu riscul ca, fiind în coaliţia aflată acum la putere, să se erodeze şi să piardă din simpatia electoratului.
Acum, să stăm drept şi să judecăm niţel strâmb. Va eroda ea guvernarea, dar pentru UNPR, care are doar un singur ministru în Guvernul Boc, şi acela la Apărare – minister bine văzut de populaţie, care de regulă îl asimiliează cu armata – erodarea este foarte slabă, aş spune nesemnificativă, în comparaţie cu cea a PDL şi chiar a UDMR. În schimb, avantajele aflării la guvernare sunt consistente, mai ales pentru un partid nou înfiinţat, cum este UNPR. Întreb doar, nu dau cu parul! Dacă nu se afla în coaliţia aflată la putere, ar fi reuşit oare UNPR să-şi constituie în aşa timp scurt organizaţii în aproape toată ţara şi să adune până la această oră – conform declaraţiilor generalului Oprea, preşedintele executiv al partidului – peste 300.000 de membri? Sincer, eu unul nu cred.
(urmarea în ziarul de mâine)