Aşezări ale vieţii (I)

Volodia Macovei
Cea mai periculoasă abordare a existenţei este aceea conform căreia omul ar trebui să îşi trăiască viaţa pământească întocmai unei numărători inverse. Îmbrăcată estetic în mormane de bune intenţii şi înţelegeri, această teorie nu este altceva decât o tentativă cinică de a transforma lumea într-un pavilion al canceroşilor. O expresie comună, rostită extrem de des, chiar cu o anume satisfacţie aproape intelectualistă, este „nu ştii ce te aşteaptă mâine”; departe de a fi carpe diem (trăieşte clipa), expresia aceasta înseamnă mai degrabă declaraţia de dependenţă pe viaţă între om şi moarte. Să trăieşti în matricea unei spaime permanente, să vezi moartea ascunsă în toate lucrurile şi fiinţele din jur, să consideri că viaţa ta este ameninţată mereu de un complot universal din care nu lipseşte însuşi bunul Dumnezeu – iată modalitatea curentă prin care omul fuge de viaţă, trăind calvarul unei auto-recluziuni.
Marea problemă este că, în umbra morţii, disperarea provocată de cadenţa sinistră a numărătorii inverse dezintegrează nevoia individului de principii şi scheme valorice. Cu o spaimă permanentă şi spectrul fatalităţii în minte, valorile şi principiile se dovedesc utile doar dacă aduc un beneficiu imediat, un câştig al prezentului fugărit. La fel, dispare nevoia de trecut şi viitor, de tradiţie şi perspectivă: la ce bun să ritualizezi sau să prospectezi când universul nu face altceva decât să perfecteze nimicirea ta?
Dar unde să fie liniştea şi înţelegerea, echilibrul?