Un poet şi cartea sa: Gânduri destrămate

Prof. Monica Duşan

Deşi activase prin anii 80 în cadrul Cenaclului Literar „George Coşbuc“ al Casei de Cultură Brad, Florin Faur îmi era total necunoscut. Dar după ce mi-a pus în faţă câteva dintre poeziile sale, m-am gândit că versurile sale merită să vadă lumina tiparului… şi după ceva timp a apărut volumul cu titlul Gânduri destrămate.
Florin Faur, precum toţi artiştii şi poeţii, este un neadaptat. El îşi trăieşte viaţa pieziş, iar în poezie îşi găseşte un refugiu. De fapt, el locuieşte în poezie, aceasta permiţându-i să evadeze din colivia strâmtă în care societatea îl închide. Poezia îi facilitează zborul sau coborârea în adâncurile abisale ale propriei fiinţe.
Aşa cum recunoaşte chiar poetul, în versuri el se identifică cu un alter ego, se poate dedubla, poate să plonjeze în vis, un vis în plină zi, sau să-şi creeze o altă viaţă.
Însă, de cele mai multe ori el trăieşte într-o lume tristă în care idealurile au naufragiat, s-au înecat într-o mare moartă. În poezia E o vreme moartea este ceva banal, un fapt divers, care nu sperie şi nu uimeşte pe nimeni, iar viaţa pare lipsită de sens. Totuşi, poezia, doar ea, poate să dea sens vieţii, dar cât de perfecte ar trebui să fie acele poeme şi cât de genial poetul pentru a aduce frumosul, binele şi adevărul în această viaţă plină de fantome?, se întreabă Florin Faur: Ochiul lumii plânge/şi moartea e un fapt divers/Ce poem poate da vieţii alt sens?/(…) În lumea de fantome alunecăm în nefiinţă. (E o vreme)
Nimic nu-i este străin poetului, din ceea ce viaţa ne oferă: lupte interioare, sfâşieri, zbateri, ascensiuni, căderi, bucurii, dureri, pe toate le-a încercat, sau altfel spus, toate l-au încercat, de aceea ne spune că: Viaţa am murit-o/ Moartea am trăit-o/ (…) Dar până la desăvârşirea în moarte/ Mai fi-va cenuşă de timp, în poemul Ars moriendi.
În volumul Gânduri destrămate, predominant pare să fie sentimentul de înstrăinare al poetului. Sufletul său e mai mereu închis în colivia vieţii. Se izbeşte neputincios de gratiile ei. Zborul îi este frânt, idealurile spulberate. Sinele poetului se simte străin şi încătuşat în această lume limitată în care zborul este interzis, iar libertatea pare un vis aproape uitat. De aceea, moartea este preferabilă unei astfel de vieţi: O, Moarte, vino şi ia sufletul meu călător/ În amurguri de smoală/ Sunt cu umbrele rătăcitor/ De nimeni iubit/ De nimeni dorit/ De toţi alungat. (Un timp)
Dacă doar în moarte poetul pare să-şi găsească izbăvirea, în poezia Linişte, el recunoaşte că odată intraţi în viaţă, odată născuţi, nu avem nici o scăpare. Oricât ne zbatem rămânem condamnaţi la viaţă şi vrând-nevrând trebuie să ne purtăm crucea, atât cât ne-a fost dat fiecăruia.
Aşa cum s-a putut observa din cele spuse mai sus, temele dezvoltate de poetul Florin Faur în volumul Gânduri destrămate sunt legate de zădărnicia vieţii, efemeritatea tinereţii, de situaţia ingrată a poetului, a poeziei, dar şi a omului aflat în căutarea binelui, a frumosului şi a spiritualului, a celui prea puţin interesat de acumulări materiale.
Poezia sa poate fi privită ca un protest adresat celor ancoraţi cu trup şi suflet în lumea materială, celor care uită că sunt trecători pe acest pământ, pentru că venim de foarte departe din univers şi ne vom întoarce iar, acolo sus, prin pulberea de stele.