Aş pleca din ţară…

Cum am mai scris, nu reproşez celor aflaţi acum la putere că e criză economică, ar fi şi absurd, ci că ne-au lăsat să trăim cu iluzia boemă că greul a trecut. De un an şi jumătate, nu avem probleme, până când brusc, ni se spune cu un aer aşa, cam pişicher, de către şeful statului că „băi băieţi şi fete, e nasol, vă tăiem salariile, vă dăm afară, ba să ştiţi că vă tăiem şi pensiile, şi ajutoarele de şomaj, şi în general, tăiem cam tot, că de vină au fost – bineînţeles! – liberalii şi toţi cei 20 de ani trecuţi din 1989 încoace. Cei 20 de ani în care noi, cei de la PDL, nu am trăit în România, n-am condus-o şi nici nu ne-a spus nimeni că e criză”. Mă rog, e deja plictisitor…
Dar să vă redau trei conversaţii pe care le-am avut în ultima săptămână. Prima, cu un coleg de breaslă, nu-i dau numele. Om calm, calculat, fără ambiţii exacerbate, dar care trăieşte decent. Îmi spune, din proprie iniţiativă (citez din memorie): să am acum 30 de ani, aş pleca din ţară fără să ezit… Vă spun drept, venit din partea lui, un asemenea verdict m-a luat prin surprindere. Ceva de genul – dacă până şi ăsta spune aşa, nu-i de glumit!
Nu trec decât vreo două zile şi un alt cunoscut îmi spune (din nou citez din memorie): dacă ştiam ce-o să fie în ţara asta, în 1994, când am fost prima dată la Viena, nu mai veneam nici împuşcat…!
Prea s-au îndesit anunţurile astea. Recunosc, nu o dată mi-a părut rău că am rămas în ţară. Idealist cum sunt, am tot sperat că vom ajunge să suflăm în ceafa Ungariei, dar vorba celui pe care l-am citat în editorialul de acum vreo trei săptămâni: niciodată nu-i ajungem pe ăştia…
Vaccinat fiind cu opiniile celor doi, ajung să mă întâlnesc cu un alt cunoscut, pe care nu-l văzusem de 10 ani. Locuieşte în Statele Unite. Din vorbă în vorbă, i-am arătat că-l invidiez şi-i spun că dacă aveam 30 de ani şi ştiam cum vor merge lucrurile în România, plecam din ţară. Dacă vorbim de visul românului, să aibă casă şi maşină, le am, mi-a spus el. Am serviciu, la 55 de kilometri de casă. Avem autostrăzi pe şase benzi, dar se întâmplă să mergi pe ele cu 15 km pe oră. Vin acasă obosit mort şi tot ce ne dorim, eu şi familia, este să avem câteva zile în care să reuşim să fim împreună.
Hm…
Atunci să plec, dar pe-aici, prin Europa… pare suportabil, dar ştiu că n-o să plec.