Arta discursului în public

Am avut adesea ocazia să mă plictisesc ascultând discursuri publice interminabile şi să mă îngrozesc văzând cât de multe pagini (mai) are de citit vorbitorul. La lungimea discursului se adaugă adesea şi totala irelevanţă a ceea ce este prezentat. Pot să enumăr pe degete politicienii care ştiu să vorbească scurt, la obiect, care îşi asumă deliberat acest stil şi îl cultivă ca semn de inteligenţă oratorică. Din păcate, cum spuneam, ei formează o mulţime extrem de uşor numărabilă.
La polul opus se află cei care, când se văd în faţa unui microfon, uită de ei şi vorbesc… vorbesc… vorbesc…, ba la un moment dat, inserează şi cunoscuta sintagmă „nu vreau să vă reţin…”, dar tocmai asta fac, ne reţin şi mai ales, îi prejudiciază grav pe cei care chiar au ceva de spus, scurt şi cuprinzător. Pentru că publicul are răbdarea limitată, iar dacă discursul se lungeşte pe teme neinteresante, se va plictisi, iar cei care au neşansa să nu fie primii la microfon vor trebui să se mulţumească cu resturile de la masa celor limbuţi.
Asistam ieri la un asemenea discurs, în care un individ absolut onorabil altfel, citea de pe o hârtiuţă ceea ce avea de spus, iar din când în când spunea cu voce mai înceată, aşa, ca pentru el: „asta s-a spus deja… asta s-a mai spus…”. Trecea peste fragmentele care se spuseseră, dar nu se oprea, a deviat de la subiect, am ajuns de la Aurel Vlaicu la Marea Unire, moment în care Vlaicu era deja mort de mai bine de cinci ani, a vorbit despre rolul unei asociaţii culturale, cu relevanţă tot după perioada în care a trăit Vlaicu.
Cu alte ocazii, alţi vorbitori au procedat în acelaşi mod, făcând plini de importanţă istoricul unui eveniment, deşi nu asta era treaba lor, vorbind minute întregi cu voce mică, astfel ca toţi să ciulească urechile, uneori cu voce plată, fără inflexiuni, ca să producă acea stare de somnolenţă în rândul auditoriului.
Este evident că nu ne putem pricepe toţi la toate. Nu este doar evident, este şi de bun-simţ. A mai fost unul care a crezut că se pricepe la toate şi ştiţi cum a sfârşit. Nu vreau să dau nici un fel de lecţii, vreau să spun doar că în unele cazuri am asistat la discursuri pline de umor, scurte, concise, degajate, iar în majoritatea cazurilor m-am plictisit şi enervat, ascultând interminabile poliloghii, cu fel de fel de arabescuri şi floricele bune pentru şcolarii de clasa… cât să zic, a IV-a?