Comuna Ribița îmbină istoria cnezilor transilvăneni cu spiritualitatea, tradițiile Țării Zarandului și natura spectaculoasă a Munților Metaliferi

Magdalena Șerban

Casa natală Crișan din comuna Ribița joacă un rol esențial în turismul istoric și cultural. Reconstruită ca o locuință tra­dițională din secolul al XVIII-lea, locația funcționează ca muzeu memorial și atrage numeroși vizitatori interesați de istoria Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan. Însă deși este punctul fierbinte de interes al zonei, nu este singurul. Aici, dăinuie o serie de atracții turistice.

Casa memorială Crișan
Aduce un omagiu lui Gheorghe Crișan (pe numele său real Marcu Giurgiu), unul dintre liderii importanți ai Răscoalei ță­ră­nești din Transilvania de la 1784. Prezintă autenticitatea arhitecturii și stilului de viață țărănesc din Munții Apuseni și de ani buni găzduiește manifestări și co­memorări anuale, cum ar fi evenimentul „Omagiu lui Crișan”, contribuind la păs­tra­rea identității locale. Referitor la cursul său istoric, clădirea originală a rezistat până în anul 1938, iar cea actuală a fost reconstruită în perioada 1978–1979, pe baza unei fotografii din 1934 a istoricului Ioan Lupaș și a mărturiilor bătrânilor din sat. Respectă stilul specific începutului de secol XVIII din Țara Zarandului. Are fundație din piatră, pereți din bârne de lemn, târnaț (pridvor) cu stâlpi ciopliți și un acoperiș înalt din șindrilă. Muzeul este administrat de Primăria Ribița și cu­prin­de două încăperi principale: o cameră cu documente istorice, fotografii, hărți plus o altă cameră amenajată tradițional, cu pie­se de etnografie, mobilier vechi și țe­să­turi moțești specifice zonei. Bustul lui Crișan, aflat în incintă, este un mo­nu­ment din bronz realizat de cunoscutul sculptor și grafician român Marcel Oli­nescu. Sunt obiective grăitoare pentru patrimoniul istoric și cultural al județului și al întregii națiuni. Mai trebuie men­ționat că prin Programul FEADR, deci din fonduri europene, s-au materializat con­so­lidarea, restaurarea, conservarea imo­bi­lului, realizare grup sanitar, refacere fini­saje interioare, refacere instalație e­lectrică, realizare instalație sanitară, ilu­mi­nat arhitectural și ambiental, realizare sistem de paratrăsnet, sistematizarea verticală a terenului, reamenajare incintă, refacere poartă de acces și refacere împrejmuire la an­sam­­blul Casa na­tală Crișan. De a­se­me­nea, pro­gra­mul a inclus și re­abilitare mo­nu­ment Bustul lui Crișan. În­tregul demers a fost câș­ti­gat și im­plementat de administrația publică lo­cală, iar proiectul a debutat în 17 martie 2020 și s-a finalizat în 5 noiembrie 2023. Legat de program, acesta este de Marți până Vineri, în intervalul orar 09:00 – 16:00, iar Sâmbătă și Duminică e între orele 10:00 – 15:00. Pentru a vă asigura că muzeul este deschis în momentul so­sirii sau pentru grupuri mai mari, puteți suna în prealabil la ghidul turistic oficial (Dorina Pandele: 0761 620 783) sau la Pri­măria Comunei Ribița (0254 683 791).

Dumbrava de Jos și Dumbrava de Sus, itinerarii pentru un circuit complet
După vizitarea Casei Memoriale Cri­șan, puteți să vă bucurați sufletul pășind spre Mănăstirea Crișan, acolo unde ru­gă­ciunile celor care îi calcă pragul se înalță la ceruri. Mănăstirea cu obște de călugări, întemeiată în secolul al XVI-lea, este un nucleu ortodox ce a fost numit de-a lun­gul timpului, „Vaca”, după numele satului din apropiere în care s-a născut Gheor­ghe Crișan. Biserica a fost ridicată din piatră și cărămidă, trecând de-a lungul vremii prin mai multe faze de distrugere, incendii și bombardamente. În 1759, este menționată ca fiind în ruină. Biserica a fost reclădită după acest an cu sprijinul egumenului Varlaam din Prislop și a pro­topopului Ghiura din Ilia. După alte surse, mănăstirea a fost restaurată în anul 1759 de către episcopul Petru Pavel Aron, cti­tor aici și al unei școli. După „Conscripția lui Rednic”, din 1765, Mănăstirea Crișan este risipită în timpul „revoluției antiu­ni­ate” a Sfântului Cuvios Mărturisitor Șo­fronie de la Cioara și părăsită din anul 1772 până în timpul „Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan” – 1784-1785. Ultima menționare a mănăstirii, din anul 1772, o a­mintește pe aceasta doar ca obiect de pa­trimoniu imobiliar. După 1989, iero­monahul Visarion Neag, fost călugăr la Mănăstirea Sihăstria de Neamț, născut pe aceste meleaguri, a luat inițiativa reînființării mănăstirii, fapt împlinit în urma aprobării Episcopiei Aradului și a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne. La slujbele religioase participă nu­meroşi pelerini din întreaga ţară. Cei care doresc să înopteze aici, trebuie să știe că la mănăstire există posibilităţi de cazare pentru 50-60 de personae și poate fi vizitată zilnic. După acest pelerinaj, puteți ajunge la Dumbrava de Jos, pentru a admira Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, un monument istoric deo­sebit, reprezentativ pentru arhi­tec­tura tradițională din Zarand, urmând sa­tul Dumbrava de Sus, unde puteți să vă descărcați greutățile inimii la Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” și în egală măsură să admirați peisajul montan specific Apu­senilor. Totodată, puteți include în programul drumeției și Peștera Strâmba (un traseu local care pornește din Dum­brava de Sus și urcă spre spectaculoasa zonă a Vârfului Strâmba). Iar dacă vreți să extindeți aventura, puteți să abordați și traseul de creastă Dumbrava de Sus – Murgășu – Tomnatec, un traseu montan extins care face legătura între satele de munte și spectaculoasa rezervație speo­logică.

Fluierul, instrumentul care transcende istoria
Iar dincolo de natură, vă așteaptă tra­dițiile și oamenii. Să nu uităm că istoricul meșterilor fluierari din comuna Ribița își are rădăcinile în satul Dumbrava de Sus, recunoscut în trecut ca cel mai im­por­tant centru de confecționare a instru­men­telor muzicale din lemn din întreaga Țară a Zarandului. Acest meșteșug nu era doar o pasiune, ci o componentă vi­tală pentru supraviețuirea economică a co­munității de moți crișeni. Până la mij­locul secolului al XX-lea, Dumbrava de Sus era un stâlp de activitate arhaică. În comunitate existau zeci de meșteri populari care lucrau simultan în propriile gospodării. Copiii din Dumbrava de Sus învățau să cioplească lemnul și să obțină primele sunete din fluier înainte de a cu­noaște primele litere la școală. Fluierele realizate aici erau vândute la târgurile locale (cum era cel din Junc). Ele erau a­chi­ziționate de moții care călătoreau prin toată țara pentru a vinde ciubere, donițe și tulnice, fluierele completându-le per­fect oferta.

Tezaur viu, distincție acordată de Ministerul Culturii, prin Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial
Astăzi, dintr-un sat faimos de fluierari, a mai rămas un singur reprezentant activ, Petru Mateș. Recunoscut la nivel națio­nal ca Tezaur Uman Viu, el păstrează actuală memoria unei întregi comunități care a trăit și a respirat prin muzica lemnului. Petru Mateș (cunoscut local ca „Pătruț a Dupului”) din satul Dumbrava de Sus, este considerat chiar ultimul meș­ter fluierar din Țara Zarandului. A moș­tenit secretele prelucrării lemnului și acordării instrumentelor de la strămoșii săi, fiind o îndeletnicire învățată de-a lungul întregii vieți. Fluierul tradițional din zonă este realizat cu multă migală, în special din lemn de prun, cireș sau paltin, uscat natural timp de câțiva ani pentru a obține o acustică excelentă. Pe lângă ins­trumente muzicale, confecționează obiec­te decorative sau de cult, pe care le în­crustează minuțios cu motive geo­me­trice și simboluri. Din mâinile lui iau naștere piese de un artistism desăvârșit.

Fluierul eroului național
De altfel, potrivit tradiției orale și măr­turiilor bătrânilor din comună, însuși ma­rele erou Avram Iancu își achiziționa fluierele de la meșterii din Dumbrava de Sus. Liderul pașoptist venea din satul său natal, trecea prin pădure spre Dealul Crișului și cobora la acești meșteri pentru a-și alege instrumentele care aveau să-i aline suferințele din a doua parte a vieții. Moștenirea culturală din sate precum Ribița sau din localitățile din Țara Moților este strâns legată de această imagine le­gendară a liderului care cânta la fluier. Din tinerețe, el manifestase un talent deo­sebit pentru muzică, învățând să cânte nu doar la fluier, ci și la frunză, tulnic, flaut și vioară. Spre sfârșitul traiului, Iancu de­ve­nise un rătăcitor fără casă stabilă. Când s-a stins din viață la 10 septembrie 1872, pe prispa brutarului Ioan Stupină din Baia de Criș, s-a constatat că nu avea asupra lui niciun ban. Singurele sale bu­nuri mate­riale erau o noută (o haină zdren­țuită), o batistă și fluierul de cireș cu care își plânsese destinul și cel al nea­mului său.
După cum se pote observa, Ribița nu spune doar povești, ci ea însăși este o poveste. Una ce merită descoperită.