Voiesc democraţie, dar nu pentru căţei…

Că ne aflăm în plină schizoidie a societăţii româneşti, asta e clar. Iată un argument.
Vin vineri noaptea din străinătate şi curios de ce mai fac televiziunile româneşti, mă „duc” pe Realitatea TV şi pe Antena 3. Ultima avea ceva reportaj extern, aşa că m-am oprit la prima. Se tuna şi se fulgera împotriva aşa-ziselor chermeze, serbări populare pe bani publici, puse la zid pentru deliciul cui? Al celor care au participat la ele? Sute, mii, zeci de mii de oameni, care au mâncat mici şi au băut bere, uitând pentru câteva ore de criza mamii ei şi revenind apoi acasă, pentru a se uita la televizor şi a vedea cum, ceea ce făcuseră ei acolo, la iarbă verde, era condamnat cu sfântă mânie proletară, în numele bugetului bietei Românii. Că uite, ce multe serbări au fost…că uite, ce de bani…
Bun.
Duminică, mânia s-a mai potolit, numai bine pentru Băsescu de a se duce la o serbare din asta câmpenească prin Maramureş, făcând baie de mulţime că de, se apropie alegerile, la care el nu s-a gândit încă să candideze. M-am crucit. Păi nu erau de condamnat astea? Nu trebuie economisit banul public, iar oamenii trimişi voios în şomaj exact de domnul preşedinte, care în lipsă de mesaje mai optimiste, dictează politicile de personal din ţară? Adică el are voie şi noi nu? Sau Maramureşul nu este în România, de când cu inflaţia de căpşunari întorşi de prin Spania şi Italia, care l-au transformat în cea mai kitsch provincie istorică a ţării?
Hm…
Deci, când mergem noi la serbări câmpeneşti, cheltuim banul public. Când merg unii dintre noi, se spune că e prilej de voie-bună.
Opinia mea este că nu avem voie să-i luăm omului totul. Ca într-o poezie de Coşbuc – luaţi-ne tot, dar nu graiul… Îi luăm românului ceea ce îl defineşte – capacitatea de a rezista, defulându-se în stilul propriu, mai cu o ţuică, cu o bere, cu un mic. Creându-şi ceea ce Gabriel Liiceanu numeşte filosofic „sistemul de iluzii”, acea bucurie simplă şi perisabilă a clipei. Nu ştiu dacă ţara ar ieşi din criză pe seama serbărilor câmpeneşti, dar dacă guvernul cântă prohodul, măcar tarafurile să ne înveselească.