Viaţa fără de carte

Volodia Macovei
Apendice la textul de ieri, legat de inconştienţa unor părinţi care consideră normal să cumpere performanţele şcolare ale copiilor, aş vrea să pun aici două vorbe despre diferenţa între „cu-carte” şi „fără-de-carte”. Scriu asta, după ce am fost „certat” de câţiva părinţi: „ce-i foloseşte copilului să înveţe toate prostiile din liceu? Îl putem băga pe o slujbă bună şi îi facem relaţii, să se descurce. Cei cu carte sunt muritori de foame”.
În condiţiile în care părinţii îi văd copilului o carieră în dependenţă permanentă de „pilele” rudelor sau de şpăgi date la angajare – o carieră de „întreţinut” –, ori îi doresc să hămălească prin occident, pentru a aduna bani, raţionamentul lor are o noimă. Dar, dacă părinţii îi doresc copilului să fie respectat toată viaţa, nu numai ca profesionist, ci şi ca om educat, dacă îi doresc să facă parte dintre cei inteligenţi care depăşesc logica maţului gros şi se bucură de întreaga bogăţie a vieţii, atunci raţionamentul este nul.
Extensie a „directivei” româneşti „în viaţă, important e să fii şmecher, să te descurci”, am întâlnit mulţi tineri care, încercând să facă parte din societate nu numai fizic, suferă enorm atunci când, participând la întâlniri, evenimente, discuţii, sunt incapabili să emită o judecată coerentă, nu pot vorbi despre nici o carte citită, uneori aproape nu înţeleg despre ce se vorbeşte în jurul lor. Această neputinţă, având ca sursă exact raţionamentul grosier de care vorbeam mai sus, îi face pe aceşti tineri ţinta ironiei usturătoare a celor educaţi, îi determină să se închidă în ei înşişi şi, mai rău, să îşi caute parteneri de dialog la periferia societăţii, acolo unde nici limba română nu are reguli iar ştiinţa de carte este considerată handicap.
Consumându-şi traumatic, la fragedă maturitate, lipsurile din educaţie, aceşti tineri au şanse mari să rateze oportunităţi deosebite în viaţă, ajung chinuiţi în slujbe kafkiene şi sunt trataţi, de colegi inteligenţi, ca analfabeţi, sunt curtaţi doar pentru că pot oferi avantaje, au prieteni de complezenţă care, în spate, râd de neştiinţa lor de carte.
La 14-18 ani, copilul, bombardat de exemple mizere de reuşită, nu are cum să vadă această perspectivă umilitoare a vieţii, dar cei ce îl au în grijă ar trebui să fie conştienţi de acest risc uriaş de ratare.