Vă place Brahms? Sau Liszt..? Sau Bach…? Sau Radetzky Marsch…?

Nu exagerez când spun că rar mi-a fost dat să simt o atât de mare empatie între public şi artişti, o conştientizare a apartenenţei la un grup de invitaţi care participă la naşterea unui „produs cultural”, aşa cum mi s-a întâmplat vineri seara la Liceul de muzică şi arte plastice „Sigismund Toduţă” din Deva. Ajuns la a doua ediţie, momentul imaginat de profesoara Doina Ona şi inspirat intitulat „Modus vivendi” poate fi caracterizat în multe feluri –serios şi consistent, relaxant, sobru cu măsură şi ludic cât cuprinde.
Toţi cei care s-au aşezat la pian au cel puţin două puncte comune-sunt interpreţi foarte buni (în devenire sau confirmaţi) şi au fost (unii sunt încă) discipoli ai Doinei Ona, care, discret, i-a îmbrăţişat pe toţi, dăruindu-le câte o floare la finalul recitalului. Recital pe care l-aş numi „rotund” – a început în registrul „să ne jucăm serios”, în faţa claviaturii aşezându-se copii atât de mici încât erau practic ascunşi în întregime de pian! Continuarea a aparţinut celor consacraţi, între ei numărându-se elevi din clasele mari, dar şi profesori -la Deva, Timişoara sau Braşov. „Finit coronat opus” aş putea spune, ca să rămân în spiritul lui „Modus vivendi”. Piese pentru pian la care protagoniştii s-au întrecut în a-şi pune în valoare atât talentul interpretativ cât şi dorinţa de a face show de cea mai bună calitate.
Am descris evenimentul, atât cât îmi permite spaţiul, pentru a vă da o idee, fie şi incompletă, asupra genului de spectacol pus în scenă la liceul Sigismund Toduţă. Remarcabil este faptul că efortul s-a bazat aproape în totalitate pe entuziasmul organizatorilor, într-un spaţiu total neîncăpător pentru public (dar singurul unde există două piane de calitate…!), fără sprijin financiar dinafară şi cu solicitudinea invitaţilor, odată deveni, acum la Facultăţile de muzică din Braşov şi Timişoara. Cu excepţia, notabilă de altfel, a Teatrului de Artă, nu avem un mecanism instituţionalizat de susţinere a culturii. Oricând un sponsor va prefera să dea bani pentru un festival al berii decât pentru un concert de muzică clasică, singurul criteriu fiind cel al numărului de participanţi. Manele contra Bach – mi se pare echitabil, nu? Consiliul Judeţean Hunedoara a făcut efortul amenajării Teatrului din Deva, poate că doi-trei sponsori puternici financiar, inteligenţi şi sensibili vor cumpăra cel puţin un pian de concert.
În altă ordine de idei, voi face trimitere la un articol scris de deputatul Bogdan Ţîmpău în ultimul număr al revistei „Politics & Media”, în care spune că municipiul Deva atrage forţă de muncă relativ slab calificată din comunele din jur, dar pierde „creiere”, care pleacă în oraşele mari sau în străinătate. Nu putem opri pe nimeni să-şi împlinească destinul, e însă regretabil că lipsa unor instituţii solide face ca Deva să alimenteze oraşele mari şi Europa. Dintre elevii Doinei Ona, doar profesorul Cristian Dumitriu a rămas la Deva, preluând rolul de mentor pentru alte generaţii, dar confirmându-şi totodată şi valoarea de pianist.
În orice caz, publicul din multe oraşe cu scene mari poate să îi fie recunoscător (şi) Doinei Ona, la fel cum i-a fost, cred, şi publicul momentului „Modus vivendi” de vineri, 25 februarie 2011. La mai mare…!