Suntem un stat voluntarist

Cred că asistăm zilele astea la renaşterea unei Românii derutate, aşa cum nu a fost nici măcar în anii de cumplită inflaţie 1993-1998. Atunci, sunt de părere politologii, România avea un ţel – acceptarea în aşa-numitele structuri euro-atlantice: NATO şi UE. Practic, meritul nu a fost neapărat al nostru, dar meritul clasei politice a fost că a reuşit una din puţinele unanimităţi postdecembriste.
Cu întârziere, poticnit, la coadă, am ajuns şi în cele două structuri. Apoi a urmat o perioadă de latenţă, în care părea că ne tragem sufletul şi savurăm victoria chinuită.
Ceea ce a fost de asemenea remarcat este faptul că nimeni nu şi-a propus să definească următorul proiect strategic al ţării. Ce dorim să facem cu România? Ce să devină? A încercat Constantinescu să ne facă să credem că am fi o putere regională, prin contrast cu veşnicii noştri pseudo-adversari, bulgarii. N-a mers. Nu suntem nici un fel de putere zonală sau regională. Totuşi, spre ce ne îndreptăm? Fiind ceea ce se numeşte un euro-optimist, la începuturile drumului nostru spre UE nu eram de acord cu ideea că ne transformăm într-o piaţă de desfacere. Nu-mi pare rău nici acum că suntem în UE, ba chiar dimpotrivă, doar că am impresia că singuri ne-am transformat în piaţă de desfacere. Să nu-i acuzăm pe ceilalţi – din moment ce singuri am dorit-o, fraieri ar fi să n-o accepte!
Poate că lucrurile nu stau atât de simplu. În orice caz, faptul că plutim ca o corabie fără cârmă este evident. „Mândră corabia, meşter cârmaciul”, spunea cu subînţeles un recitator al Epocii de aur, spre deliciul celor care ştiau să guste şopârlele din diferitele texte. Probabil că suntem în aceeaşi situaţie.
Dacă în preajma campaniilor electorale plouă cu sondaje în care este cerută opinia populaţiei, care este întrebată ce crede ea aşa, în general, despre direcţia în care ne îndreptăm, acum se păstrează o linişte de mormânt. Mă întreb de ce? De ce nu sunt consultaţi oamenii nu doar în momentele în care pot fi manipulaţi cu parlamente uni şi bicamerale, ci şi atunci când este vorba să se pronunţe despre politica statului lor? Până una – alta, în afară de învrăjbirea bugetari – nebugetari, nu se face nimic în care societatea civilă sau cel puţin un corp de experţi economici să fie consultaţi. Guvernul are un singur finanţist. El îşi asumă întreaga responsabilitate?