Schengen. O explicaţie civilizaţională (I)

Kleve. Orăşel în nordul Germaniei, la frontiera cu Olanda. Mărime – ceva între Orăştie şi Deva. Liniştit şi extrem de pus la punct. Case de dimensiuni decente, îngrijite, o plăcere să le priveşti. Multe din ele fără porţi, doar o peluză în faţă, iar geamurile sunt atât de joase, încât nu trebuie să faci nici cel mai mic efort pentru a privi înăuntru, mai ales că nu prea au perdele. Vezi sufrageria, canapeaua, televizorul aprins, oamenii strânşi în jurul lui, la ceas de seară. Se va înţelege de ce am început cu acest exemplu.
Sunt multe oraşe precum Kleve în Germania. La fel în Olanda sau Belgia, în Franţa, Austria, Elveţia sau Anglia. Oraşe ajunse la un standard de viaţă ridicat, cu economie stabilă, în pofida crizei economice, care sigur le-a lovit, dar nu-ţi poţi da seama cum. În termeni de civilizaţie, această zonă a Europei este tipică pentru ceea ce specialiştii numesc „Occident” – caracterizat, între altele, prin religie catolică sau protestantă, democraţie, supremaţia legii, economie performantă. Pentru un plus de înţelegere a fenomenelor, recomand aici trei lucrări, extrem de accesibile: Occident, de Lucian Boia, Tipare şi civilizaţii istorice, de Neagu Djuvara şi Ciocnirea civilizaţiilor, de Samuel Huntington. Evident, mai sunt multe altele. Aceste lucrări evidenţiază maniera în care Occidentul (care include şi Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia, într-o alăturare nu geografică, ci prin prisma tipului de civilizaţie) a devenit un tipar distinct şi diferit de Islam, civilizaţia sinică (chineză) sau indiană.
Lupta pentru resurse (scop esenţial al societăţilor de tot felul – aşa cum bine remarca nu cu mult timp în urmă unul dintre cititorii rubricii) se structurează ţinând în primul rând cont de tiparele civilizaţionale. Sigur că ele interacţionează – Statele Unite fac afaceri cu China, capitalul indian este prezent pe multe pieţe etc. – dar oamenii tind să aibă încredere în cei asemeni lor. Atât de multă încredere, încât în China, spre exemplu, relaţiile de familie sunt o garanţie a bunei-credinţe, predominând mai degrabă înţelegerea decât legea.
Pe de altă parte, lumea tinde spre un alt echilibru de putere. Pax Americana nu mai este singura opţiune, chiar dacă Statele Unite vor mai deţine o vreme statutul de unică mare putere globală. Chiar dacă nu beneficiază încă de aceleaşi resurse tehnologice, Rusia şi China sunt jucători globali de care trebuie să se ţină cont. Fără un stat-nucleu puternic, Islamul are un potenţial ridicat prin populaţie, preeminenţa religiei şi pe cale de consecinţă, recursul la fundamentalism.
Pentru Occident, toate astea sunt dacă nu posibile ameninţări, atunci, cu siguranţă, stimuli în dorinţa sa de a-şi păstra modul de viaţă. Şi de aici, revenim la Kleve…