Renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul pretins

Reclamantul, într-un litigiu civil, poate oricând să renunţe la judecată, printr-un act unilateral şi de dispoziţie prin care îşi manifestă voinţa de a se desista de la judecată. El poate, de asemenea, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta.

Renunţarea la judecată poate fi determinată de diverse împrejurări, fie reclamantul constată că nu a depus probe suficiente, fie dreptul nu este încă actual, însă o nouă cerere de chemare în judecată va putea fi depusă după împlinirea termenului sau când reclamantul consideră că deţine probe suficiente pentru justificare pretenţiilor sale.
Renunţarea la judecată se poate produce în orice moment procesual şi în orice litigiu civil. Totuşi, dacă renunţarea la judecată are loc la primul termen la care părţile sunt legal citate sau după acest moment, renunţarea nu poate avea loc decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi.
Procedural, cel care renunţa la judecată poate face acest lucru fie verbal, în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă iar formularea trebuie să fie expresă, clar formulată şi fără echivoc, fără condiţii sau rezerve.
Dacă renunţarea se face după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa îl va obliga pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată pe care pârâtul le-a făcut şi pe care le-a dovedit.
Renunţarea la judecată poate fi parţială, când se renunţă doar la unele dintre pretenţiile formulate şi produce efecte doar faţă de părţile în privinţa cărora a fost făcută (dacă există mai mulţi pârâţi, se poate renunţa la judecată doar faţă de unii dintre aceştia).
Instanţa de judecată se pronunţă asupra renunţării prin hotărâre, prin care ia pur şi simplu act de desistarea reclamantului de la judecată, moment la care procesul civil se consideră stins. Aceasta nu aduce nici o atingere dreptului reclamantului de a promova ulterior o nouă acţiune cu acelaşi obiect şi între aceleaşi părţi.
Renunţarea la drept este tot un act de voinţă unilateral al reclamantului, care are însă efecte mult mai energice, care nu sunt condiţionate de acceptul pârâtului. Fiind un act de dispoziţie cu efecte defavorabile pentru reclamant, acesta nu va mai putea depune ulterior o nouă cerere de chemare în judecată cu acelaşi obiect şi între aceleaşi părţi.
Procedural, renunţarea la drept se poate face verbal în şedinţa de judecată sau, în situaţia în care este făcută în scris, prin înscris autentic, forma scrisă nefiind suficientă.
În această situaţie, instanţa se pronunţă printr-o hotărâre prin care va respinge acţiunea reclamantului, obligându-l pe acesta şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârât.

Avocat Doris Visirin