Ratarea clipei de glorie

Anonimatul şi camera de luat vederi au unele similitudini. Singur, în faţa tastaturii, fără a putea relaţiona cu celălalt, cu posibilul tău interlocutor adică, totul pare posibil. Poţi să înjuri, să jigneşti, rânjind. Celălalt nu poate riposta. Nu te cunoaşte.
Singur invitat în studio, în faţa unui reporter, poţi să te pronunţi curajos. Despre trecerea Prutului, că tot nu-i Putin de faţă. Despre Regele Mihai, că tot nu poate să răspundă. Despre guvernul olandez, că e la 2.000 de km.
Cred că preşedintele Băsescu, erou necondiţionat pentru câţiva din PDL, pentru cei a căror personalitate este lovită de nulitate, ratează constant adevăratele clipe de glorie. Glorie prezidenţială, nu trageri de cravată cu Bercea Mondial. În ce mod? Relativ simplu, renunţând la grimasa care i-a completat refuzul de a se întâlni în Parlament cu Regele Mihai. E adevărat, cu Bercea e mai simplu, dar cu Regele Mihai era (totuşi…) o întâlnire la nivel înalt. Era un bun prilej pentru a-i spune, franc, aşa cum i se potriveşte unui preşedinte-jucător cu aplomb, ceva de genul: „Majestate, opinia mea e că sunteţi un trădător!”. După care mă gândesc că ar fi urmat argumentele.
Sau putea fi o întâlnire de genul: „Majestate, cred că, aşa cum greşeşte fiecare om, am greşit jignindu-vă. M-a consiliat prost domnul Lăzăroiu (de pildă…). Oricum, doresc să vă urez La Mulţi Ani în calitatea mea de preşedinte al României!” Un asemenea gest i-ar fi adus preşedintelui mult mai multă preţuire decât încremenirea în proiectul antimonarhist. Oricum, Ion Cristoiu spune că pentru PD-L şi Băsescu, antimonarhismul de conjunctură este un cert câştig politic şi electoral. De ce? Pentru că, terorizat de spectrul revenirii regelui pe tron, poporul (sau „românii”, cum ar zice Boc), va da năvală, panicat să-l voteze pe singurul antimonarhist veritabil şi pe asistenţa sa, grabnic dispusă să aprobe orice afirmaţie prezidenţială (cu excepţia notabilă a lui Teodor Paleologu). Dacă partidele ar avea ceva mai mulţi oameni cu instruire, nu doar activişti, atunci, asemenea derapaje ar fi mai puţin probabile. Oricum, Ion Cristoiu este parcă în anii ’90, când bau-baul monarhist funcţiona, „românii” fiind terorizaţi de venirea regelui şi a moşierilor, şi nu oricum, ci cu botniţe care să-i împiedice să mănânce strugurii (între timp, am schimbat strugurii româneşti cu căpşunele spaniole, dar asta este altă poveste…).
Acum, Regele Mihai este privit, de mulţi oameni, cu politeţea care i se acordă de obicei unui om în vârstă, cu prestanţă, care a ştiut mereu să rămână discret, fără să se implice în duelurile dâmboviţene pe care le cunoaşte atât de bine.