Întotdeauna, în orice comunitate, indiferent unde ar fi ea, stabilirea priorităţilor reprezintă un demers extrem de dificil. Cu atât mai dificil în România, unde priorităţile vizibile şi declarate fundamentale sunt cele legate de nivelul de trai al cetăţenilor.
În momentul în care lipsurile materiale fac viaţa multor români imposibilă, iar aceste lipsuri sunt suplimentate cu aroganţa şi dezinteresul autorităţilor şi politicienilor, este greu de crezut că se poate pune problema introducerii în listă a altor priorităţi, legate mai degrabă de spiritul comunităţii, de istoria şi tradiţiile sale, de suflet şi rădăcini. Astfel încât şi în discursurile publice ori politice, şi în documente şi în decizii administrative ar trebui să primeze ostoirea cât de firavă a nevoilor cetăţenilor. Mici stipendii care să păcălească cetăţeanul apar, dar marile cheltuieli merg în cu totul altă parte, iar asta arată că nu problema priorităţilor reale trebuie pusă, ci aceea a priorităţilor, urcate la rang de cutumă, grupurilor de interese care controlează administraţia publică judeţeană sau locală.
Aşadar, sufletul şi rădăcinile comunităţii sunt aşezate, golăneşte, într-un nivel vizibil, dar prea puţin foloseşte această vizibilitate. Edilii şi politicienii scot, din când în când, din buzunarele vestelor de catifea, un fals interes, fie pentru istorie, fie pentru tradiţii, fie pentru monumente, fie pentru spiritul vechi al locurilor. Spun fals interes pentru că, în realitate, se dau bani pe tot felul de „priorităţi” care doar scot sume uriaşe din buzunarele cetăţenilor: instalaţii, sârme, cabluri, big brother, complexe, piscine şi ştranduri, terenuri de fotbal cu nocturnă în sate care se depopulează de tineri, cămine culturale la preţuri de lux, giratorii unde nu te-aştepţi şi tot aşa.
Observăm că singura şansă care rămâne, pentru a deveni prioritare şi sufletul şi tradiţiile româneşti, este lumea civilizată, Europa aplecată şi asupra păstrării monumentelor şi simbolurilor culturale ale unei istorii care riscă să se piardă. Cam atât.