O casă pentru micii infractori

Livia Botici

Pentru cei mai tineri dintre persoanele certate cu legea, centrele de reeducare au devenit locurile în care aceştia se simt ca acasă şi care, cel mai important, le oferă siguranţa zilei de mâine.

„Au dreptul la o viaţă normală”

Centrul de reeducare din localitatea Buziaş, judeţul Timiş, a devenit un loc cald şi primitor pentru minorii hunedoreni, care au comis infracţiuni atunci când erau în libertate. În prezent, dintre cei 75 de minori, internaţi în acest centru destinat reabilitării tinerilor care au comis infracţiuni, aproape 20 sunt din judeţul Hunedoara. Dintre aceştia, 13 au fost pedepsiţi de instanţe pentru comiterea a mai multor furturi, iar restul au fost internaţi, spre reeducare, pentru tâlhării. „Principalul nostru scop este de a-i pregăti pe aceşti tineri pentru o viaţă normală, aşa ca a noastră, aceia care nu am comis niciodată vreo infracţiune. Pentru minorii care se eliberează din centrul de reeducare, este deosebit de greu să revină printre oameni, pentru că sunt priviţi ca nişte oi negre, care reprezintă pericol pentru semenii lor, or, nu este adevărat aşa ceva. Fiecare dintre ei are dreptul la o viaţă normală, iar noi asta încercăm să le oferim”, spune Lavinia Solotchi, purtătorul de cuvânt al Centrului de Reeducare din Buziaş.

„E mai bine închis”

Majoritatea minorilor care ajung să plătească pentru nişte fapte necugetate, produse, poate, din inconştienţa vârstei sau dorinţa de a trăi mai bine, sfârşesc prin a fi marginalizaţi de societate atunci când trec de porţile spre libertate. Printr-o scrisoare adresată personalului Centrului de Reeducare din Buziaş, unul dintre minorii hunedoreni, liber acum, dar care a fost închis pentru furt, relatează infernul libertăţii. „Să ştiţi că eu o duc foarte greu aici acasă, dacă ştiam că este atât de greu, mai stăteam acolo. Vă zic, fără ruşine, au fost zile când nu aveam ce să mănânc, mă culcam seara doar ca să nu mai îndur foamea. Mergeam la diferiţi patroni să mă angajez, dar nimeni nu mă vroia, pentru că, spuneau ei, sunt prea mic de înălţime, dar cred că motivul era altul. După cum ştiţi, tatăl meu este mort de câţiva ani, iar mama stă cu altcineva, care bea toţi banii. Nu ştiu ce să mai fac, cred că am să fur din nou, ca să ajung iar la puşcărie, măcar acolo am ce să mănânc, nu ca aici acasă. Asta îmi este soarta! Aş vrea să fac iar icoane pe sticlă, dar nu am bani pentru materiale. Nu vă cer nimic, decât să îmi scrieţi, dacă vreţi… Vă iubesc mult! Cu drag, Viorel”, îşi încheie hunedoreanul scrisoarea.