Nu-i ajungem pe ăştia…

Nu vi s-a întâmplat ca o întreagă călătorie să stea sub semnul unei replici bine plasate sau al unei întâmplări cu aparenţă minoră? Şi replica asta să revină mereu şi mereu în discuţii, ca o concluzie profundă a evenimentului?
Mergeam spre Bruxelles, la Ziua Porţilor Deschise, organizată în fiecare an de Comitetul Regiunilor, pentru a facilita cunoaşterea reciprocă a cetăţenilor Uniunii Europene. În maşină eram patru persoane, nu plecasem de multă vreme, abia trecusem de graniţa cu Ungaria. Cred că românii nu vor scăpa niciodată de pasiunea masochistă, dar explicabilă, de a se compara cu alţii, respectiv cu toţi cei aflaţi la vest. Din Ungaria, marginile şoselei erau mai curate, ţara lor nu pare în criză, deşi ni se spune că la ei e grav, mai grav ca la noi. Le-am mai plâns noi de milă ungurilor, şi uite că n-au păţit nimic. Pot să vă spun că la Mako (17 kilometri de graniţa cu România), pregătirile pentru inaugurarea noului tronson de autostradă (prevăzută pentru 30 august) sunt aproape terminate, se lucrează la pasajele care permit accesul.
…Mai mergem noi cam o jumătate de oră. În maşină se lasă liniştea, toţi se uită pe geam, ultima remarcă se referea la câmpurile lor, frumoase, integral lucrate. Brusc, tăcerea este spartă de replica de care vă spuneam, rostită de un om care nu călătoreşte foarte des peste hotare, om cu bun-simţ, replică venită ca o concluzie, deşi drumul nostru era, cum vă spuneam, abia la început. Ea a părut cu atât mai şocantă, cu cât urma unei perioade de linişte destul de lungi, în care subiectul Ungaria părea să fi fost abandonat.
„Noi nu-i ajungem pe ăştia niciodată!”, au căzut cuvintele, ca un verdict, parcă rupte de tot ceea ce discutasem. Omul vorbise nu cu năduf, nu cu voce stridentă, ci aproape şoptit, ca pentru el. Au urmat câteva secunde de tăcere, apoi prima reacţie a fost să izbucnim în râs, amuzaţi de contextul în care a fost rostită remarca. Apoi s-a formulat rapid concluzia la concluzie, dacă se poate spune aşa: da, nu-i ajungem niciodată, nici dacă s-ar opri.
Din când în când, cu pauze mai mari sau mai mici, cineva îşi amintea să spună, indiferent de discuţie: „nu-i ajungem niciodată pe ăştia, aşa-i?”.