Nietzsche, Nietzsche

Nice, nice!… Aşa s-ar citi şi-nvârti şugubăţ numele unuia dintre cei mai importanţi gânditori ai omenirii, Friedrich Nietzsche. Şi tot aşa se învârt şi dispute în jurul personalităţii sale, voci critice punând în lumină, inexact, mai degrabă înrâurirea pe care ar fi avut-o asupra teoriilor naziste, decât superba sa viziune asupra determinaţiilor din relaţia existenţă – artă – filosofie.
Spunea gânditorul german că arta ne oferă instrumentele necesare pentru a crea fenomene estetice ce ne fac viaţa suportabilă. Şi că arta este contradictorie în fond, ea născându-se din opoziţia a două principii: apolinic şi dionisiac (după numele zeilor Apollo şi Dionysos). Apolinicul ar fi forma perfectă, măsura, raţionalitatea, stabilitatea, în timp ce dionisiacul ar fi extazul, disoluţia formelor, fluxul devenirii care desfiinţează tot ce e fix, stabil. În mod ideal – cum e cazul tragediei, în viziunea lui Nietzsche –, cele două principii se întrepătrund, se determină. Dacă nu se întâmplă acest lucru, artistul e pus în situaţii extreme: fie apelează doar la apolinic, creând forme perfecte, dar propunând o construcţie pur intelectuală, seacă, fie apelează doar la dionisiac şi atunci ceea ce creează este expresia unei pierderi de conştiinţă, unui delir incoerent.
Nietzsche vede arta de dincolo de tragedie tributară dionisiacului – fără de care şi-ar pierde valoarea –, cel care exprimă imaginea a tot ce este teribil, crud, enigmatic, distrugător şi fatal în fundamentul existenţei.

Propunere de lectură: Friedrich Nietzsche, „Naşterea tragediei din spiritul muzicii”