Linişte! Poporul votează…

Cred că în România este pe cale de a se opera o nouă segregare, asemănătoare celei din 1996, când contrastul politic sat-oraş ajunsese devastator. Fractura dintre opţiunile locuitorilor marilor oraşe şi ale celor de la sate ajunsese motiv de adversitate în sânul naţiunii. Partidele îşi făceau un titlu de glorie, lăudându-se cu nivelul de instrucţie al electoratului. Toate sondajele (mult mai credibile decât acum, deşi mijloacele tehnice erau mai precare) aveau tabele din care reieşea câtă şcoală au cei care votează cu un anumit partid. Conducea, detaşat, Convenţia Democratică din România, în rândul căreia se număra, până în 1996, PAC – Partidul Alianţei Civice, condus de Nicolae Manolescu, candidat la preşedinţie şi unul dintre cei mai valoroşi critici literari români. PDSR miza atunci masiv pe votul satelor, captivi „ideologic” şi uşor de câştigat cu fel de fel de cadouri.
După 16 ani, situaţia s-a schimbat în rău. Multiplele reforme ale educaţiei au scăzut atât de mult nivelul de instrucţie în întreaga ţară, încât masa celor ce pot fi uşor manipulaţi este în continuă creştere. Mergând pe linia minimei rezistenţe, partidele au ales mereu şi mereu să le arate celor care gândesc că se poate şi fără ei, că va exista mereu şi mereu un electorat pentru care principiile şi democraţia sunt noţiuni inexistente, golite de sens, şi pentru care punga cu făină, ulei şi zahăr este argumentul suprem în favoarea unui partid sau altul. De ce să imaginezi complicate strategii de imagine, să pledezi în favoarea unor valori care să ne apropie de restul Europei, când se poate ajunge la putere fiind preferatul celor pentru care nu prea contează prestigiul României, decât sub forma sa prostesc-naţionalistă?
Ofensiva în direcţia menţionată va fi lansată din nou. Modelul a reieşit clar în Moldova. Nu va conta calitatea celor care aleg – ei au un vot, aşa cum au şi cei care nu sunt victimele pungii cu ulei, zahăr şi făină. Cei care speră, de 20 de ani, că România va reuşi să atingă standarde democratice asemănătoare celor ale ţărilor vestice.
În acest moment, nu cred că România mai are o şansă reală. În 1750, Şcoala ardeleană a remarcat că nu este suficient ca românii să fie majoritari pentru a avea drepturi egale cu cele ale „naţiunilor dominante”. Era necesară ridicarea unor elite – prin educaţie. Abia apoi majoritarii au reuşit să se impună în faţa celor mai puţini, dar mai educaţi. Acum, refacem drumul, dar invers. Cred că periferia Europei va fi întotdeauna a noastră.