In memoriam Ion Cîrjoi

Pictorul Ion Cîrjoi ne-a părăsit, lăsând boema agonizantă din Deva pentru luminile altei lumi. Deva, festivism cu paiete mute, a trecut nepăsătoare peste plecarea sa. Nici nu e de mirare, dacă îmi amintesc cum frumosul artist Ion Cîrjoi păşea pe trotuare de parcă nu dorea să le rănească, antrenat de o pălărie care mereu mă purta în visurile cu pictori pe malul Senei. Deşi fiecare piatră de caldarâm şi fiecare respiraţie a asfaltului hunedorean şi-l amintesc, noi, oamenii, suntem dăruiţi cu darul ingrat al uitării.
Orice spun acum e viciat de neputinţa personală de a vorbi despre un prieten care, deşi întâlnit prea rar, mi-a dăruit, cu fiecare întâlnire, o tuşă de valoare pe inimă. Ce aş putea să spun despre luminile lui Ion Cîrjoi, despre uşa lui mereu deschisă, despre lumina uriaşă care îi lumina faţa când întâlnea un prieten? Mânuitorul dăruit de penel, Ion Cîrjoi ne-a oferit pe tavă sufletul lui, iar noi, într-o logică fără responsabilităţi, l-am privit ca pe fiinţa eternă, care se joacă, delicat, cu curgerea timpului. N-am crezut că ne va părăsi, nu ne-a dat, niciodată, emoţii în acest sens. Dar ne-a lăsat cu ochii în soare, căzuţi uşor spre albastrul cerului, pe care îl iubea mult. Suntem mai săraci cu un poet al culorilor înfrigurate, mai puţini cu un alergător înspre semnele ce nu au timp. Ne vom trezi şi nu vom şti de ce golul inexplicabil din noi nu se umple, nici cu cafea, nici cu bere… Ne vom trezi tulburător de singuri, pentru că Ion Cîrjoi, nu e desprins din lume, ci din tot ce avem mai bun în ea.
A lăsat în urma sa o comoară ce poartă amprenta sufletului său. Vorbind cu fiul său, am realizat că noi, după trecerea sa, putem face gestul necesar de a-l aşeza pe Ion Cîrjoi în faţa generaţiilor ce vor urma. Ideea fiului său de a se realiza un spaţiu memorial Ion Cîrjoi, care să dăruie timpului ce a lăsat în el, este salutară. Împreună cu colegii mei de la „Mesagerul Hunedorean”, suntem susţinători fără condiţii ai ideii generoase de a-l păstra pe Ion Cîrjoi ca simbol al mişcării artistice de mare valoare hunedorene, într-un spaţiu dedicat.
„Am o foame permanentă de absolut şi o nestinsă sete de albastru”, spunea îndrăgostitul de uluitor Ion Cîrjoi. Foamea şi setea ta sunt sfinte pentru noi, maestre! Fii fericit acolo unde eşti!