Imposibila întoarcere în leagăn… (I)

Atentatele din Norvegia, revoltele din Marea Britanie, aşa-numita criză a datoriilor care afectează din ce în ce mai multe ţări ale continentului nu pot fi decuplate de la fenomenul larg al globalizării, care şi-a pus amprenta asupra lumii în special după 1989. După cum ne-a arătat istoria, drum înapoi nu există, decât dacă acceptăm că totul poate fi dat înapoi prin distrugere, adică prin război. Distrugi, apoi o iei de la început cu construcţia – de clădiri, instituţională, a unei noi ordini etc.
Oameni sau ţări, ne raportăm de multe ori la perioadele din viaţa noastră pe care le considerăm drept cele mai benefice, mai pline de realizări, mai sigure, pe scurt, mai fericite. Copilăria protejată în majoritatea cazurilor de părinţi, tinereţea, un serviciu bun, echilibru – sunt sigur că ştiţi la ce mă refer. Aşa şi cu ţările. Există destui sceptici în Europa, ale căror regrete se îndreaptă spre perioada de final a războiului rece, când Vestul prosper părea a se fi impus definitiv, când singurul ideal de atins suna frumos – libertatea celorlalţi, a esticilor oprimaţi. Marca, francul francez erau valute puternice, unitatea occidentală părea de nezdruncinat. Ameninţarea teroristă era aşa, o temă de discuţie, emigraţia, ţinută sub control. Pe de altă parte, scepticii estici se numesc nostalgici comunişti, pentru care relativa „linişte”, locurile de muncă, apartamentele primite de la stat, repartiţiile pentru absolvenţi par să primeze asupra amintirilor legate de frig, foame, teamă.
Prăbuşirea din 1989 a Zidului Berlinului – de la a cărui primă cărămidă tocmai s-au comemorat 40 de ani – a dat un nou imbold optimiştilor. Continentul unit. De fapt, era mult mai mult decât atât – dorinţa de a crea un nou pol de putere, pe lângă sau mai degrabă alături de Statele Unite ale Americii. Se creiona astfel o lume multipolară. Paradigma Uniunea Sovietică – SUA părea desuetă. Mai probabilă era o lume dominată de SUA-UE, Rusia, China, în prima linie, faţă de care urmau să se poziţioneze ceilalţi.
Uniunea Europeană nu a fost – şi nu este – doar o aflare în treabă. Este un construct geopolitic ambiţios, un pol de putere inedit, construit prin „asamblarea” de ţări cu mentalităţi mai mult sau mai puţin apropiate. După cum spunea un analist politic american, Uniunea Europeană se doreşte un Imperiu.
Dar tot el adăuga – un Imperiu fără simboluri fondatoare!