Imaginea heirupistă a României (III)

Pun capăt acestui miniserial cu nişte observaţii legate de construcţia identitară, dintr-un punct de vedere semiotic.
Orice stat are nevoie de simboluri fondatoare – drapelul, imnul, deviza şi moneda. Le avem – mai puţin deviza. Pe vremea monarhiei, deviza acesteia – Nihil Sine Deo – era considerată şi deviza statului. Acum suntem lipsiţi de un îndemn mobilizator – îi spun aşa, deşi sună desuet. Franţa are deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, în cazul Angliei, principalele cuvinte ale imnului sunt o deviză – God save the Queen, sau, după caz, King. Să spunem că nu este ceva esenţial această deviză, dar că unitatea poporului se concepe în jurul simbolurilor fondatoare.
Se concepe sau se construieşte. Să nu ne facem iluzii că toate popoarele europene s-au trezit naţiuni – ele au devenit. Nu degeaba, unii conducători sunt înţelepţi şi alţii nu – sunt înţelepţi cei care au adus un câştig de prestigiu propriului popor – cel care, în ultimă instanţă, defineşte ţara. Nimeni, în lumea modernă, nu gândeşte imaginea unei ţări în termeni geografici, pe modelul „avem o ţărişoară frumoasă şi bogată, binecuvântată” etc. Nimeni nu are nimic cu relieful şi râul, ramul nostru. Imaginea este dată de totalitatea mentalităţilor şi politicilor de coeziune din statul respectiv.
Este regretabil că imediat după 1989, am avut o imagine extraordinară – românii erau eroii Europei, curajoşi, iubitori de libertate, capabili de sacrificiul suprem. Mineriadele au înlăturat rapid această primă impresie şi din păcate, ceea ce a urmat nu a mai reuşit să repare mare lucru.
Dezbinaţi tradiţional şi dezbinaţi intenţionat de o parte a politicienilor. Lipsiţi de cultură politică, ruralizaţi, cu elite exasperate de majoritatea uşor manipulabilă – atât de dezamăgite, încât nu o dată, a fost readus în discuţie votul cenzitar. Incapabili să dezvoltăm şi mai ales, incapabili să respectăm un sistem legislativ modern – cum spunea Daniel Barbu, la noi se respectă mai repede cutuma. Adică, obiceiul pământului primează. Incapabili să dezvoltăm politici civilizatoare pentru etnii cu care avem probleme reale.
Scăpaţi dintr-un comunism extrem de dur, nu ne-au fost de ajuns 20 de ani, pentru a reuşi să înţelegem mecanisme esenţiale de dezvoltare a societăţii moderne. Suntem mereu şi mereu în extreme – de la stat ultracentralizat la haos, de la proprietate cooperatistă la distrugerea ei, pe motiv de desuetudine ideologică. A se citi dărâmarea prostească a grajdurilor de la CAP şi plecatul acasă cu cărămida „mea”.
Incapabili de a vedea interesul naţional prin modernizare, de exemplu. Nu avem autostrăzi şi căi ferate de nivel european. Totul este aproximativ. Instituţiile sunt discreditate, sistemul democratic este atacat sistematic prin aruncarea sa în derizoriu. Omul care are menirea să asigure echilibrul constituţional este primul care îl minează prin atacuri neîntrerupte la adresa opoziţiei – care este element esenţialmente necesar al statului de drept, fie ea puternică sau slabă.
Toate astea şi multe altele sunt imaginea României. Imprevizibilă. Sau, cum spune sloganul, mereu surprinzătoare – din nefericire, negativ.