Hervé, Franţa şi comunismul (II)

Între ceea ce declară politicienii la vârf şi percepţia comună a oamenilor dintr-o ţară despre altă ţară sunt foarte mari diferenţe. Criteriile diferă. Declaraţiile politice sunt politicoase, trebuie descifrate atent, printre rânduri, pe când oamenii obişnuiţi nu ţin cont de atâtea fineţuri, îţi spun mai direct ceea ce cred. Din discuţia cu Hervé, pe care am rezumat-o în editorialul de ieri, mi-am dat seama că la nivelul percepţiei comune, România este încă o ţară destul de puţin cunoscută. Hagi, Nadia sau Ilie Năstase contează aşa, de palmares, iar de Cioran sau Eugen Ionesco au auzit prea puţini. Turism nu se prea înghesuie să facă – ceea ce li se spune în media are mai ales conotaţii peiorative, iar preocupările oficiale pentru o altă imagine a ţării noastre par a nu-şi atinge ţinta, fie din neşansă, fie din incompetenţa celor care se ocupă de promovarea României.
La 500 de kilometri de proprietatea lui Hervé, în Normandia, o familie de francezi m-a întrebat dacă România e o ţară frumoasă, pentru că ar vrea s-o viziteze. Au fost în alte ţări din estul Europei, dar s-au oprit mereu în Ungaria. Poate la anul, mergem în România. Le-am spus că da, e o ţară foarte frumoasă, cu relief echilibrat, cu numeroase atracţii şi specificităţi locale, cu o Transilvanie mai degrabă influenţată de cultura vestică, cu Moldova şi Muntenia diferite de ceea ce cunosc ei, tot în termeni civilizaţionali.
Vorbind despre promovare şi comunism – deşi aparent, între cei doi termeni nu pare să existe vreo legătură – vă pot spune că am vizitat unul dintre cele mai moderne şi mai bine cotate muzee de istorie din Franţa – mă refer la Memorialul din Caen. Aici este şi o prezentare a celor două sisteme – comunist şi capitalist. Ciudat că noi, cei care am suferit direct de pe urma comunismului, nu avem asemenea muzee. La Caen, comunismul se reduce la câteva clişee – scuzabil, dacă nu ai trăit, faci şi erori. Oricum, repet, lăudabil că au un asemenea muzeu. Noi, cei care chipurile condamnăm comunismul, nu avem. Care sunt clişeele? Germania de Est, STASI şi Zidul Berlinului, un autoturism Trabant, obiecte de uz casnic, filme de propagandă, multe obiecte diverse ruseşti. Pentru ei, a fost comunism, fără variaţii. Nimic despre Ceauşescu, ultimul tiran comunist, nimic despre închisori şi lagăre de muncă forţată, despre victime sau Revoluţia noastră atât de sângeroasă.
Totuşi, este la Caen un obiect românesc, dar ei nu ştiu. Sunt prezentaţi pionierii – evident, cei est-germani. Numai că la gâtul unui manechin de gips flutură mândră cravata roşie cu tricolor. Cu tricolorul românesc. Doar noi, pionierii români, aveam asemenea cravate. Pentru ei, era doar o cravată de pionier. Pentru noi, e cravata românească de pionier. Memorialul din Caen s-a deschis de ceva vreme. E vizitat zilnic de mii de oameni. Curios cum de nici un oficial român însărcinat cu cultura, de pe la ambasada din Paris, nu încearcă să contribuie la zestrea acestor muzee. Şi în acest mod, se face cunoscută ţara, nu pentru uz oficial, ci pentru marele public, cel care vede în filmuleţe cum cade zidul Berlinului, cum luptă pentru libertate Lech Walesa sau Vaclav Havel, cum au luptat ungurii. Nimic despre România, nici de bine, nici de rău. Cu alte cuvinte, indiferenţă.