Gura lumii

În România, unde valoarea profesională, caracterul şi competenţa sunt de fiecare dată puse la podea de tupeu şi şmecherie, ies la iveală, zi de zi, personaje perfect adaptate la sistem. Ultimul care a rupt gura târgului din această perspectivă este un antrenor cu multă spoială şi multă aroganţă, care a părăsit pe nepusă masă un club de la poalele Cetăţii, deşi patronul de acolo i-a înghiţit toate fiţele şi i-a acceptat toate toanele şi impresiile. Omul scotea de fiecare dată la rampă performanţele…. din cartea de vizită. Însă culmea tupeului a atins-o antrenorul, în momentul în care a avut pretenţia şi i-a cerut patronului să-i rezolve şi o angajare la un club de stat, ca să-i meargă vechimea în cartea de muncă. Din dorinţa de a-l păstra pe respectivul antrenor, patronul clubului i-a rezolvat tehnicianului şi această pretenţie. Dar n ciuda tuturor concesiilor făcute de finanţator, omul nostru a demisionat, şi-a făcut bagajele şi a plecat, lăsându-l pe patron cu ochii în soare.

La noi, fotbaliştii au adaptat la stilul mioritic sintagma care spune că „sportul e o afacere”. Drept urmare, un club de fotbal reprezintă ceva rentabil doar pentru jucători, întrucât ei sunt cei care câştigă de pe spatele lui. Dar, nu prea e mare sfârâială şi pentru cei din spatele echipei, deoarece investitorii nu au cine ştie ce venituri pe baza spectacolului şi publicităţii făcute de jucători. Drept urmare, unele cluburi intră în faliment, pentru că nu-şi mai pot plăti „actorii”, iar altele sunt la cheremul lor şi sunt obligate să pluseze permanent, pentru a-i motiva pe sportivii din ogradă să facă performanţă.
Ultimul exemplu de acest fel l-a oferit un club din oraşul cu cetate, care are un blazon destul de substanţial. Aflaţi în faţa unui turneu important, oficialii echipei cu pricina au scotocit adânc în buzunarele proprii şi ale prietenilor şi au achitat la zi salariile şi contractele jucătorilor, ca nu cumva aceştia să aibă scuze şi să saboteze printr-o prestaţie de doi bani, participarea la respectivul turneu.