Gura lumii 20.09.2011

 E deja de notorietate că în România, nivelul performanţei sau al muncii prestate nu e răsplătit pe măsura efortului, valorii sau al eficienţei. Există directori de la firme de stat falimentare şi susţinute din subvenţii, care câştigă mai bine decât un director de la o companie privată care are profit şi plăteşte impozite la stat. La fel, există echipe din ligi mai modeste, la care condiţiile de salarizare şi de pregătire sunt mai bune decât la unele din eşaloanele de mai sus. Cică în acest fel stau lucrurile şi la unele echipe din judeţ. Astfel, un jucător, mai dispus la a spăla rufele în public, susţine că la echipa din cel mai bun eşalon valoric, e sărăcie şi criză. Fotbalistul s-a plâns că după antrenamente, jucătorii se spală în găleţi cu apă rece, pentru că duşurile nu funcţionează tot timpul, iar salariile sunt neplătite de trei luni, în condiţiile în care situaţia din clasament e doar cenuşie, nu neagră. În schimb, la formaţii din eşaloane mai de jos, unde şi rezultatele lasă de dorit, banii se dau la zi, iar apa caldă nu doar că s-a inventat, dar şi funcţionează de fiecare dată. Şi să mai zică cineva că e dreptate pe lume….

Ghidarea vieţii după principiul „interesul poartă fesul” cunoaşte valenţe extrem de urâte şi murdare în România. Exemplul perfect e cel al politicienilor care se bat cu pumnul în piept în legătură cu interesul naţional şi cel al cetăţeanului, însă e evident pentru toată lumea că prioritatea lor e constituită de acapararea puterii, de comisioane şi manevre care să le sporească averea. Acest „flagel” al făţărniciei s-a extins exagerat de mult, încât i-a contaminat şi pe cei din lumea sportului. S-a ajuns în situaţia în care oamenii puşi să muncească pentru binele sportului nu mai dau doi bani pe performanţă şi creşterea juniorilor, ci sunt mânaţi în luptă doar de câştiguri şi manevre de culise. Cea mai recentă dovadă a oferit-o preşedintele unei asociaţii judeţene, solicitat să sprijine, măcar cu o vorbă bună şi bine plasată, o echipă de prim-eşalon, aflată într-un moment dificil şi rar întâlnit. Cică prezidentul, care e un tip abil şi uns cu toate alifiile, a spus că „interesul său faţă de ajutarea respectivei echipe e zero” şi le-a trântit telefonul în nas celor care cereau sprijin. Reacţia e strigătoare la cer, mai ales că echipa cu pricina e unicat în judeţ din punct de vedere al clasificării sportive şi ar trebui să fie mândria asociaţiei. Explicaţia nepăsării şi indiferenţei prezidentului e însă simplă şi meschină. Omul s-a gândit că echipa e afiliată la Federaţie, deci, forul superior asociaţiei judeţene, şi plăteşte acolo taxe şi dări, fără să dea măcar un leu pe plan local, aşa că obligaţiile lui sunt nule.