Gura lumii, 11.10.2013

În domeniul specializat al unui „luptă şi dă-i” muncitoresc, încrederea oamenilor ce trudesc în bravii lor fruntaşi e în scădere alarmantă, pocnind cu călcâiele către zero cu breton. Dar ceea ce ne spun oamenii de bine înfipţi către culmile proletare, dar trataţi ca holoangării, este că mişcarea către punctul de îngheţ e mult mai veche. Pe post de freon în povestea asta au funcţionat chiar răsuflările unor boiernaşi care au tot supt la ţâţa derutată a clasei obidite şi tratate cu disponibilizare pe post de aspirină tamponată. Răsuflări care au trecut de la damful băştinaş de bistriţă dodoloaţă, la cel de ploşniţă încurcată – bună de purtat prin paharele trans-oceanicilor (habar nu au ăia ce-i bun!). Şi dacă, la început, damful venea doar de la un ţoi de ploşniţită, acum vine de la câte două bărdace diurne. Ei, şi aşa răsuflare peste lipsa de oxigen a necăjiţilor trăgând la jug a stârnit acel îngheţ de care vorbeam. Pentru că şi amărâtul ştie cursul de schimb leu – ploşniţă. De ultim ceas, pare să se audă ceva clopot de debarcare, de pe-acolo, dintre fiare.

Cum face, cum nu face, un mare căpcăun, fost îndreptător şi îndoitor peste Căpcăunia cea cu turci discriminaţi oareşcând, nu scapă de povara amintirilor cu zurgălăi în formă de inele câte două, chiar dacă nu s-a bucurat niciodată decât de mirosul cenuşiu şi tandru al celor zurgălăi. Trecutul marelui căpcăun (i se spunea aşa, să se simtă cumva mai mare decât era) are ceva podoabe de însemnări pe papirusuri ce au stârnit – ce blestem, domnule! – furtuni golitoare de visterie. Ca în poveştile egiptene cu tremurici, ale celui cu corniţe însemnări nu s-au şters cu trecerea vremii, ci tot acolo sunt. Şi, uite că s-au trezit alţi căpcăuni, tot din Căpcăunia de poveste, care scormonesc galbenele file şi îl fac pe bietul nostru personaj să se scuture din toate mădularele. Fiorul a trecut o dată chiar prin şira spinării sale: nicicum n-ar mai dori să treacă prin asta. Dar, cine ştie? E ciudat cum se-nvârte roata istoriei.