Gura lumii, 10.11.2016

Până mai anii trecuţi, ne zâmbeau tâmp de pe panourile de afişaj şi repetau papagaliceşte fraze impuse de la centru pentru a-şi cuceri (şi îmbrobodi) alegătorii din provincie. Unora le-a ţinut figura şi s-au văzut cu arme şi bagaje în  imensa clădire de pe malul gârlei. Alţii, acum  aspiră la un fotoliu comod în impozanta casă, în locul celor ce-au căpătat statut de dinozauri politici. Şi tropăie ca o herghelie de armăsari în pole-position. Unii dintre aceştia, aciuaţi prin capul listelor, spre deosebire de predecesorii lor,  s-au calificat la locul de muncă lipind afişe sau făcând curierat, conducând maşinile unor şefi şi şefuleţi sau… scuturându-le scamele imaginare de pe  haine. Surprinzător, aceştia aduc cu ei şi… aroganţa de rigoare, tupeul şi oportunismul. Ba, mai mult decât atât, prin paginile unor ziare se-nfiripă încet-încet o nouă formă de dialog al candidaţilor cu electoratul: neoţaţismul. Şi dacă nu sunt suficiente mahalagismele lor, aceştia încep să certe ca la uşa cortului electoratul care nu le împărtăşeşte ideile sau, pur şi simplu, nu-i agreează ca persoane.

Într-o uzină cu mult fum, pe unde maşinile „Salvării” şi-au cam făcut potecă, când e vorba să afli ce s-a întâmplat, trebuie să faci temenele după temenele ca pe la porţile sultanilor sau maharajahilor ori să te laşi purtat de la Ana la Caiafa pentru  o cât de vagă lămurire. Iar, când, în sfârşit, catadicseşte cineva să te bage în seamă, te alegi cu un avorton de informaţie, fără cap şi fără coadă, în care se spune doar ce vrea semnatarul şi nu ce ar  fi vrut să ştie lumea, evitându-se cu o delicateţe mioritică  o serie de răspunsuri la două din cele cinci  întrebări ce stau la baza unei informaţii: cum şi de ce? Sau s-a orientalizat atât de mult tehnica autohtonă cu batista şi ţambalul?