Despre regionalizare, cu şi fără curaj (II)

Să începem prin a furniza nişte date matematice. În luna septembrie 2011, statisticile oficiale arătau că judeţul Hunedoara avea proiecte europene depuse în valoare de 240 de milioane de euro, iar contractate, în valoare de 118 milioane de euro. Din acest punct de vedere, suntem pe locul I la proiecte contractate, cu mult în faţa Aradului şi Timişului şi cu foarte mult în faţa Caraş-Severinului (adică, celelalte judeţe din regiunea Vest), şi pe locul II la proiecte depuse, imediat după judeţul Timiş. Pot furniza statisticile oricui se îndoieşte, sunt oficiale. Ce vreau să spun cu asta – anume că obţinerea fondurilor europene nu este deloc condiţionată de regionalizare.
Dar pentru judeţ, regionalizarea ar însemna un regres, pe toate planurile, iar cei care o susţin doar în numele unor interese strict partinice ştiu foarte bine asta. Pentru hunedorenii vechi, nu pentru cei veniţi de prin alte părţi, cărora apartenenţa la un spaţiu determinat nu le spune nimic, dispariţia judeţului ar echivala cu o pierdere simbolică de identitate, ca şi cum România ar dispărea, pe motiv că Uniunea Europeană este ceva ce ne cuprinde pe toţi. Asta în plan simbolic.
În plan economic, regionalizarea ar putea însemna un progres major – dar nu pentru noi, ci pentru Cluj, Timişoara, Arad sau Alba Iulia. Cu orăşelul nostru de 70.000 de locuitori – am numit Deva -, am pierde, cum am mai spus, numeroase locuri de muncă, prin dispariţia sau relocarea multor instituţii. Paradoxal, autostrada ar face Devei deservicii – lipsită de rangul său de reşedinţă de judeţ, ar scădea enorm ca importanţă (economic, cultural şi simbolic), pentru că pe autostradă, mulţi ar trece pe lângă Deva precum Intercity prin Gara Săuleşti. Odată cu Deva, ar decădea şi localităţile din jur – Hunedoara, Simeria şi Călan, dar şi celelalte – Haţeg, Brad, toate din Valea Jiului, pentru că ar deveni foarte îndepărtate de viitoarele reşedinţe de regiune.
Toate oraşele mici – iar Deva este un oraş mic – pierd forţă de muncă în favoarea oraşelor mari sau a Uniunii Europene. Decăderea lor ar determina un exod – care şi aşa există. Şansele la dezvoltare ulterioară ar fi practic anulate, atractivitatea Devei ar scădea dramatic, iar cei care îşi asumă asemenea responsabilitate ar putea fi extrem de satisfăcuţi că şi-au ascultat partidul, dar în egală măsură vinovaţi faţă de populaţie, prin refuzul faţă de consultare.
În fond, aici e toată problema şi aici este temerea majoră – pe care, cu o lipsă de curaj condamnabilă, repede-susţinătorii regionalizării încearcă să o escamoteze. De teamă să nu se confrunte cu un refuz al majorităţii, cel mai bine nu o consultă – este reflexul comunist tipic, reflexul specific oricărui om pentru care opinia celuilalt nu contează.