Cultul personalităţii la românii contemporani

Sunt foarte sigur că studii aprofundate de psihologie şi sociologie au fost dedicate mecanismului prin care oamenii ajung de la o firească stimă pentru un semen de-al lor, la cultul deşănţat al personalităţii. Multele secole de dominaţie străină, în special turcească, în care obedienţa linguşitoare şi libidinoasă şi peşcheşul au făcut regula, au desigur un rol în devenirea noastră, dar nu pot fi doar ele puse exclusiv sub acuzare. Nemţii nu au avut fanarioţi, dar asta nu i-a împiedicat să dea un Hitler, iar exemplele pot continua.
La români, debutul în forţă a început cu Carol al II-lea, căzut în patima uniformelor şi a linguşelii extreme, fără să fie (totuşi) un dictator în accepţiunea, să spunem uzuală, a cuvântului, în sensul unei cruzimi fără limite şi a unor măsuri care să-şi ducă poporul spre pierzanie. Antonescu i-a urmat. Considerat patriot de unii, contestat de alţii, Antonescu are o singură scuză – în toată Europa proliferau dictaturile.
Comuniştii au rafinat sistemul, aducându-l la stadiul de dictatură populară – mascau totul sub adeziunea sutelor de mii şi mai apoi milioanelor de oameni care construiau o nouă societate. Nicolae Ceauşescu s-a dorit cel mai iubit fiu al poporului. Relaţia era una biunivocă – poporul îl adula, iar el se lăsa adulat. Apoi nu doar că s-a lăsat, ci chiar a încurajat acest cult al personalităţii, devenit deranjant chiar şi pentru colegii săi din celelalte ţări socialiste. Foarte greşit să credem că nu EL, ci EA era vinovată. De vină au fost şi ei, şi noi, cei care am girat, prin supunere sau nepăsare ceea ce s-a întâmplat atunci.
Nu aş vrea să cred că mai putem derapa atât de mult spre ridicarea în slăvi a conducătorilor iubiţi, oricâte merite ar avea şi oricât i-am aprecia. Pentru asta e nevoie însă de o dublă atitudine – noi să nu-i linguşim, iar ei să descurajeze pornirile libidinoase de obedienţă. Poze sub pernă şi iubiri platonice, osanale ce par să devină semnul supremului omagiu, de la ministru la primar de comună, pe de o parte, şi ascultarea orbească a liderului suprem, pe de altă parte, ne descalifică în ochii Europei moderne, dincolo de orice scenarii de dominare impuse dinăuntru sau dinafară.
Nu trebuie uitat că nici o dictatură nu a rezistat dacă oamenii nu au acceptat-o. Prăbuşirea ei a fost o chestiune de timp. De aceea, tendinţele de slugărnicie prestate şi încurajate vor fi, până la urmă, contraproductive.