Cât avem cotele?

Ioan Hănţulescu

Se vede că, deşi a dispărut (!?) comunismul tovărăşesc, de cote tot nu am scăpat. Pe vremea mea, cotele erau un soi de peşcheş, care se contabiliza la nivel de capitală dâmboviţeană. Un haraci. Ca să se redistribuie, după aceea, la nivel de amărăştenime naţională. Sau la nivel de amărăştenime estică, potrivit CAER! (Cei mai tineri pot căuta pe „Van Google” şi vor găsi detalii despre această piaţă comună!)
Acum, cotele impuse sunt altceva. Ele se contabilizează la nivel de capitală europeană, şi nu le dăm. Ci le primim. Cu islamism cu tot. Cât avem cotele? Unii zic că ar fi vorba de câteva mii de persoane. Oameni, fireşte, care fug de război. Hm! Şi dacă sunt şi de-ăia care fug ca să facă război? La noi acasă.
Ia să verificăm cotele. Cât timp ne va lua? Păi, avem noi personal, tehnică, logistică etc. suficiente, ca să-l supraveghem şi pe micul Ali când va merge la şcoală? Cine-i pune lui sandviciurile în ghiozdănel? Oare astea nu vor fi impregnate cu Coran sau (mai grav!) cu explozibil sub formă de plastilină? Dar pe taică-său, Mahmud, cine-l va ţine de „picamer” în timp ce el sparge şoselele patriei noastre, în scop constructiv? Dar pe Azize, când iese ea la piaţă, cine o va supraveghea, ca să nu poarte vreun Kalaşnikov sub abaya? Mai ales că nu-i vezi, vorba aceea, decât ochii, sub niqab. Habar nu ai dacă nu o avea şi barbă…
Las gluma deoparte. Nu avem suficiente spaţii să ne cazăm studenţii (ai noştri, români!), dar trebuie să punem la dispoziţia refugiaţilor spaţii de cazare. Condiţii decente. Apă caldă, hrană, acces la Internet (mai ştii?) şi, în acelaşi timp, să-i monitorizăm, cu mic cu mare, ca să demonstrăm că suntem „un factor de stabilitate şi un garant al securităţii euroatlantice” aci, unde ne-a aşezat Dumnezeu, ca neam. Concluzia? Păi, cred că vom fi nevoiţi să supradimensionăm serviciile de securitate. Oricum, despre astea nu se prea vorbeşte, decât în momente de restrişte. Şi, desigur, nimeni nu ştie cu certitudine ce sume li se alocă lor de la buget. (Nu numai de la buget, că ăla e sub control parlamentar, parlamentarii sunt cam corupţi şi atunci, desigur, trebuie să aibă fonduri şi la „nevedere”, ca să-i prindă pe legiuitori. De unde? Ia întreb şi eu…)
Problema majoră, dincolo de reconfigurarea şi redimensionarea serviciilor secrete, este cea a pericolului real cu care ne confruntăm acum, noi, România. Ziceţi ce vreţi, dar matelotul fost preşedinte, Băsescu, are dreptate. Rusia şi-a arătat colţii şi ghearele, „centura de siguranţă” reprezentată de Ucraina nu mai este „de siguranţă”, iar europenii, deh, ca europenii, pomădaţi, fardaţi în diferite culori politice (le mai lipsesc ciorapii trei-sferturi şi perucile), joacă un menuet „de-a pa, America”! Şi asta pentru noi nu-i cuşer. Pentru că am semnat un parteneriat strategic. Şi nu ne luăm vorba înapoi. Sper. Altfel, unii dintre noi vom mai săpa un canal… Şi urmaşii noştri, şi urmaşii-urmaşilor noştri. Curios, nimeni nu citează niciodată complet versurile astea: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Ştiţi care e continuarea? „Dar, cu umilinţă, lanţu-l încovoaie”. Vodă Constantin Brâncoveanu (cel Sfânt) ştia lucrul ăsta. Şi s-a dat pieirii, ca martir. De-aia e nemuritor. Haideţi să nu fim noi, urmaşii lui, nişte loaze!