Campion cu Dinamo, internaţional român, ajuns agent de pază la stadionul unde era idol pe vremuri: „Noaptea, când îmi fac rondul, mai pup pozele cu mine de pe hol”

Gazeta Sporturilor l-a vizitat pe fostul internațional român Florea Văetuș (65 de ani) la locul de muncă. Fostul atacant lucrează ca agent de pază la stadionul din Hunedoara, unde acum 40 de ani era unul dintre idolii tribunelor, jucând în echipa construită de Mircea Lucescu.

Condusă de Mircea Lucescu
„Noaptea, când îmi fac rondul, mai pup pozele astea”, spune bărbatul de 65 de ani, îmbrăcat în uniforma largă de agent de pază. În spatele său, pe pereți, sunt fotografii în care apar fotbaliști uriași, oameni cu turnee finale de Mondiale și Europene în tricoul României. Lângă Rednic, Andone și Klein stă un bărbat cu o figură seriosă care acum 40 de ani reușea să se impună într-o echipă a Corvinului construită de revoluționarul Mircea Lucescu.
Un număr de 71 de goluri a reușit Florea Văetuș în prima ligă din România, în 305 meciuri jucate în tricoul lui Corvinul și în cel al lui Dinamo. Atacantul are și 7 meciuri în tricoul naționalei pentru care a marcat în victoria, 3-1, cu Cipru, primul meci din preliminariile Euro 84
Un atacant agresiv pe teren, Florea Văetuș a învățat meserie de la foștii dina­moviști Lucescu, Dumitrache și Radu Nunweiller, iar în 1982 a prins un transfer la Dinamo și debutul la națio­nală. Într-un an și jumătate, a jucat cons­tant și a luat două titluri și o Cupă, însă viața a avut pentru el alt plan. La 65 de ani, destinul l-a întors pe stadionul unde în duminicile de altădată i se scanda numele. Pensionarul cu ochii lui Anthony Hopkins are o poveste specială, iar Gazeta l-a vizitat pentru a o afla.

– Domnule Văetuș, cum de v-a dus viața aici?
– (Oftează) Cum să vă spun… Am fost antrenor la Hunedoara, apoi la Călan, după aia la Sadu. Am fost apoi și la juniorii 88-89 ai Corvinului cu care am și câștigat campionatul. Clubul s-a desfiin­țat și n-am mai profesat. Un prieten mi-a propus apoi să dea numele meu unei școli de fotbal, pe care să o coordonez.
I-am zis că vin, dar nu-mi las serviciul. Am și pensie…

– De la Combinatul Siderurgic, unde ați fost angajat când jucați. E mică pensia?
– Nu e nici mică, nici mare. Când am ieșit la pensie, era cam mică. Acum, ne-au mai pus ceva. E bine. Dar mă plicti­seam acasă, stăteam câte 14-15 ore la televizor. Mă durea spatele. I-am zis lui Andone la un pahar de șpriț: „Aș vrea și eu să lucrez! Orice, și la pază”. A doua zi m-a sunat și m-a recomandat. Patronul firmei de pază mi-a zis: „Am posturi, dar la castel (n.r – Castelul Corvinilor) sau la stadion”. Am zis că vreau la stadion. Munca îl înnobilează pe cel care mun­cește.

– Cum aveți programul?
– Am o tură de 24 de ore. Intru la 7 di­mineața și ies a doua zi la 7 dimineața. Apoi, am două zile libere. Nu e obositor, fac mișcare multă. E tarlaua mare, te plimbi în jurul stadionului. Nu se întâmplă lucruri deosebite, dar mai sunt chestii mărunte. Ne mai înjură unii care vin cu mașinile să facă drift în fața tribunei. Dacă mergem să-i scoatem, mai avem probleme. Dar sunt obișnuit cu înjură­turile de când eram fotbalist.

– Cum vă simțiți să păziți un stadion unde erați adulat acum 40 de ani?
– M-am obișnuit cu asta. M-am obiș­nuit cu viața pe care o duc. Nu prea mă interesează ce se întâmplă pe aici, nu vreau să am probleme. Oamenii sunt răi dacă spui ceva.

– Vă referiți la clubul actual?
– Da, nu vreau să am probleme.

„La cutremur, un balcon a căzut peste un om, în fața mea”
– Mă întrebam dacă experiența dum­neavoastră din fotbal nu mai era utilă cuiva la Hunedoara?
– Dacă nu am fost contactați înseamnă că nu e nevoie. E un val nou, un suflu de antrenori tineri care fac o treabă bună. E Maxim care mi-a fost elev la Corvinul, să sperăm că vor promova.

– Vă întorc în timp cu 45 de ani. Cum a fost debutul în prima ligă? Aveați 21 ani.
– Venisem înapoi la Corvinul după un an și jumătate la Călan și la Deva. Aveam meci cu Sportul Studențesc la București și am prins cutremurul (n.r. – cutremurul din 4 martie 1977 cu magnitudine de 7,5 grade Richter). A doua zi era meciul, urma să debutez. Meciul nu s-a mai ju­cat. Antrenorul nostru, Ladislau Vlad, vor­bea mai greu românește. Ne-a adunat în parc și ne-a zis, stricat: „Aș fi bine să jucăm cu Sportul. Îi prindem îngroziți și batem la ei”. Dar noi eram cei îngroziți.

– Ce vă mai amintiți?
– Eram în hotel, la Palace, lângă Casa Armatei, când a început cutremurul. Am ieșit din hotel și chiar în fața mea a căzut un balcon peste un om. Am intrat de frică înapoi și am zis: „Ce o fi, o fi”. După cutremur, am plecat prin parcul Cișmigiu după șofer. Plecase la niște neamuri. Urlam după el prin parc, țin minte și acum numele lui. Astaloș.
În seara aia, am plecat la Pitești, apoi am revenit la Hunedoara. Părinții mei se pregăteau să vină la București, auziseră că hotelul Athenee Palace se dărâmase și au crezut că s-a întâmplat ceva cu mine. Când m-au văzut acasă, au înce­put să plângă.

– Debutul s-a amânat două săptămâni…
– Am jucat cu Jiul, la 2-2. Am scăpat sin­gur cu portarul la 2-2 și am dat în bară. Am avut emoții mari, dar apoi m-am obișnuit. Am început să joc meci de meci.

„Plângeam în baie. Lucescu a crezut că-mi fac rău singur”
– Apoi a venit Lucescu…
– Da, dar am retrogradat spre rușinea noastră. Lumea l-a luat pe brațe și l-a dus până acasă ca să nu plece de la echipă. Norocul nostru a fost că a rămas. A spus că va forma o echipă pentru 10 ani și exact așa a fost. După fix 10 ani, Corvinul a retrogradat.

– Mai țineți minte prima întâlnire cu el?
– Era idolul meu. Stăteam pe lângă el să învăț cum să centrez. A venit după Radu Nunweiller, care la 33 de ani era sufletul echipei. Mereu primul la alergări. Mă bu­cur mult că am jucat
cu trei mari fot­baliști ai României: Lucescu, Nunweiller și Dumitrache. Lui Dumitrache îi dădeam sticle de vin să mă învețe să dau cu capul ca el.
Îi spuneam Strâmbu lui Rednic pentru că avusese mâna ruptă și nu putea să întindă degetele de la o mână. Îi ziceam: „Ce, mă, ești cerșetor?”. Nu e adevărat că îi ziceam Strâmbu pentru că era cră­cănat, mergea de parcă stătuse pe butoi

– Ce avea special antrenorul Lucescu?
– Era prietenul nostru, era ca un tată. El ne-a pus să ne înscriem la facultate, avea grijă de noi. Ne învăța cum să ne purtăm în societate. Ne punea să jucăm pe posturi diferite, să știm să jucăm cel puțin două-trei posturi.

– De aia v-a folosit fundaș stânga la echipa națională?
– Fusesem cu naționala în Olanda, am avut un meci cu o echipă de club. Atacant era un băiat de la Dinamo, Ralea parcă (n.r. – Ralea juca la Steaua), dar Lucescu l-a folosit mijlocaș. Nu a dat randament și s-a plâns la Lucescu, a zis că nu e postul lui. Ca să-i demonstreze lui Ralea că trebuie să fie polivalent, m-a chemat și mi-a zis: „Florică, joci fundaș stânga”. I-am zis că nu am mai jucat de nu știu când acolo. „Nu e nicio pro­blemă”. Am jucat, am dat două centrări de gol și un gol, iar la final Lucescu i-a zis lui Ralea: „Ai văzut?!”.

– Și ați jucat apoi în amicalul cu Norvegia, 0-0 la Oslo.
– Da, eu și Hagi (n.r. – aflat la meciul de debut în națională) am făcut banda stângă. Nu mă așteptam să joc, era Ungureanu de la Craiova titular de drept. Când a anunțat formația, eu nici nu eram atent. „Miși” Klein mi-a dat un cot: „Bă, ești titular!”. Nea Mircea a văzut că m-am schimbat la față și zice: „Ți-e frică? Dacă ți-e frică, îl bag pe Ungureanu”. I-am zis că nu mi-e frică. Mi-a explicat simplu. „Te uiți după Costică Ștefănescu și o să fie totul bine”. A ieșit bine până la urmă.

– Înțeleg că ați fost aproape să debu­tați la națională în 1981, la 0-0 cu Elveția în preliminariile Mondialului din Spania.
– Da, mă așteptam să joc și eu. Eram nerăbdător. Colegii mei de la Corvinul, Klein, Gabor și Rednic, debutaseră deja. Mă gândeam că mă bagă și pe mine două minute, dar l-a băgat pe Boloni. Chiar și Boloni a zis: „De ce nu l-o fi băgat pe Florică?”. De supărare, am început să plâng și m-am închis în baie. Lui Nea Mircea îi era frică să nu-mi fac ceva, să nu fac vreo prostie. A bătut la ușă și mi-a zis: „Florică, hai că ți-am făcut schimb de tricouri cu….”. Nu mai știu numele, era numărul 2. I-am zis că n-am nevoie.