8820

Era un radio vechi cu lămpi, se numea „Opera”. Lângă el, bunicul meu stătea cu urechile ciulite. Unchiul meu, aplecat peste aparat, cu urechea lipită practic de pânza difuzorului, rotea mereu butonul de ebonită al potenţiometrului de acord, cel cu care se prindeau posturile. Ţiuituri, mai lungi, mai scurte, brum puternic, apoi brusc, vocea clară a lui Noël Bernard, sau Emil Georgescu, sau Ioana Măgură-Bernard, sau Neculai-Constantin Munteanu, din nou ţiuituri, plescăiturile nemulţumite ale auditoriului, comentarii răutăcioase la adresa „securiştilor care bruiau…”. De la serviciu, tatăl meu fusese avertizat că la el în casă se asculta „Europa liberă”, cu jumătate de gură le spusese şi el bunicului şi unchiului meu, dar ţiuiturile şi vocile redactorilor continuau să se audă uneori pe toată scara blocului unde era apartamentul. Eram copil, nu prea înţelegeam ce se întâmplă, dar mă fascina acel fragment din Rapsodia a II-a a lui Enescu, ce prefaţa emisiunea „Actualitatea românească”.

L-am descoperit apoi pe Andrei Voiculescu şi a sa rubrică „By request…”, unde ascultam muzică de calitate, pentru care îmi făcusem acasă nişte căşti. Deşi aveam un model nou de radio, ţiuiturile rămâneau şi nu doream s-o deranjez pe maică-mea după ora 22.00, când se difuza muzica. Începeam să pricep şi partea politică, se spuneau acolo lucruri de care nu aveam habar, încetul cu încetul nu mai credeam în binefacerile raiului socialist. Realitatea din ţară se suprapunea uneori perfect peste cea transmisă la „Europa liberă” şi nu peste reportajele festiviste ale TVR.

Între 17 şi 22 decembrie, stăteam efectiv cu urechea lipită de aparatul de radio, evident pe „Europa liberă”. Peste câţiva ani, prin 1992, jurnalistul Florin Mircea Corcoz m-a dus în studioul de la Bucureşti al aceluiaşi post de radio, unde i-am cunoscut pe Nestor Rateş şi pe Gilda Lazăr.

Cred că Radio „Europa liberă” face parte din istoria României contemporane şi nu poate fi disociat de ea. Documentarul lui Alexandru Solomon, „Război pe calea undelor”, demonstrează fără echivoc contribuţia pe care a adus-o postul la formarea unei stări de spirit propice evenimentelor din Decembrie 1989, aşa cum au fost ele, revoluţie, lovitură de stat, revoltă populară sau toate la un loc.

Ne tot plângem noi, românii, de lipsa unor ancore istorice, avem 1.000 de ani pierduţi şi un „obsedant deceniu”. Poate că este momentul să recuperăm ce putem. Mă alătur celor ce doresc să aducă în ţară arhiva postului de radio „Europa liberă”, ca o necesară dovadă a ceea ce am fost. Trimiteţi, deci un mesaj la 8820 şi veţi contribui cu 2 euro la această campanie.

Şi s-auzim numai de bine… Nicolae-Constantin Munteanu dixit!